Stau cateodata și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în parțile noastre pe cand începusem și eu, dragalița-Doamne, a ma ridica baiețaș la casa parinților mei, în satul Humulești, din targ drept peste apa Neamțului; sat mare și vesel, împarțit în trei parți, care se țin tot de una: Vatra satului, Delenii și Bejenii.
Ș-apoi Humuleștii, și pe vremea aceea, nu erau numai așa, un sat de oameni fara capatai, ci sat vechi razașesc, întemeiat în toata puterea cuvantului: cu gospodari tot unul și unul, cu flacai voinici și fete mandre, care știau a învarti și hora, dar și suveica, de vuia satul de vatale în toate parțile; cu biserica frumoasa și niște preoți și dascali și poporeni ca aceia, de faceau mare cinste satului lor. Și parintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic și cu bunatate mai era! Prin îndemnul sau, ce mai pomi s-au pus în țintirim, care era îngradit cu zaplaz de barne, streșinit cu șindila, și ce chilie durata s-a facut la poarta bisericii pentru școala; ș-apoi, sa fi vazut pe neobositul parinte cum umbla prin sat din casa în casa, împreuna cu badița Vasile a Ilioaei, dascalul bisericii, un holtei zdravan, frumos și voinic, și sfatuia pe oameni sa-și dea copiii la învațatura. Și unde nu s-au adunat o mulțime de baieți și fete la școala, între care eram și eu, un baiat prizarit, rușinos și fricos și de umbra mea. Și cea dintai școlarița a fost însași Smarandița popii, o zgatie de copila agera la minte și așa de silitoare, de întrecea mai pe toți baieții și din carte, dar și din nebunii. Însa parintele mai în toata ziua da pe la școala și vedea ce se petrece…
Și ne pomenim într-una din zile ca parintele vine la școala și ne aduce un scaun nou și lung, și dupa ce-a întrebat de dascal, care cum ne purtam, a stat puțin pe ganduri, apoi a pus nume scaunului Calul Balan și l-a lasat în școala. În alta zi ne trezim ca iar vine parintele la școala, cu moș Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar de școala noua, un draguț de biciușor de curele, împletit frumos, și parintele îi pune nume Sfantul Nicolai, dupa cum este și hramul bisericii din Humulești… Apoi poftește pe moș Fotea ca, daca i-or mai pica ceva curele bune, sa mai faca așa, din cand în cand, cate unul, și ceva mai grosuț, daca se poate… Badița Vasile a zambit atunci, iara noi, școlarii, am ramas cu ochii holbați unii la alții. Și a pus parintele pravila și a zis ca în toata sambata sa se prociteasca baieții și fetele, adica sa asculte dascalul pe fiecare de tot ce-a învațat peste saptamana; și cate greșeli va face sa i le însemne cu carbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greșeala sa-i arda școlarului cate un sfant-Nicolai. Atunci copila parintelui, cum era sprințara și plina de incuri, a bufnit în ras. Pacatul ei, sarmana!
– Ia, poftim de încaleca pe Balan, jupaneasa! zise parintele, de tot posomorat, sa facem pocinog sfantului Nicolai cel din cui. Și cu toata staruința lui Moș Fotea și a lui badița Vasile, Smarandița a mancat papara, și pe urma ședea cu mainile la ochi și plangea ca o mireasa, de sarea camașa de pe dansa. Noi, cand am vazut asta, am ramas înlemniți. Iar parintele, ba azi, ba maine, aducand pitaci și colaci din biserica, a împarțit la fiecare, de ne-a îmblanzit, și treaba mergea struna; baieții schimbau tabla în toate zilele, și sambata procitanie. Nu-i vorba, ca noi tot ne faceam felul, așa, cateodata; caci, din bațul în care era așezata fila cu cruce-ajuta și buchile scrise de badița Vasile pentru fiecare, am ajuns la trataji, de la trataji la ceaslov, ș-apoi, da, Doamne, bine! în lipsa parintelui și a dascalului intram în ținterim, țineam ceaslovul deschis, și, cum erau filele cam unse, trageau muștele și bondarii la ele, și, cand clampaneam ceaslovul, cate zece-douazeci de suflete prapadeam deodata; potop era pe capul muștelor! Într-una din zile, ce-i vine parintelui, ne cauta ceasloaveleși, cand le vede așa sangerate cum erau, își pune mainile în cap de necaz. Și cum afla pricina, începe a ne pofti pe fiecare la Balan și a ne mangaia cu sfantul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muște și ale cuvioșilor bondari, care din pricina noastra au patimit. Nu trece mult dupa asta, și-ntr-o zi, prin luna lui mai, aproape de Moși, îndeamna pacatul pe badița Vasile tantul, ca mai bine nu i-oi zice, sa puna pe unul, Nic-a lui Costache, sa ma prociteasca. Nica, baiat mai mare și înaintat în învațatura pana la genunchiul broaștei, era sfadit cu mine din pricina Smarandiței popii, careia, cu toata parerea mea de rau, i-am tras într-o zi o bleanda, pentru ca nu-mi da pace sa prind muște… Și Nica începe sa ma asculte; și ma asculta el, și ma asculta, și unde nu s-apuca de însemnat la greșeli cu ghiotura pe o dranița: una, doua, trei, pana la douazeci și noua. Mai!!! s-a trecut de șaga, zic eu, în gandul meu; înca nu m-a gatit de ascultat, și cate au sa mai fie! Și unde n-a început a mi se face negru pe dinaintea ochilor și a tremura de manios… Ei, ei! acu-i acu. Ce-i de facut, mai Nica? îmi zic eu în mine. Și ma uitam pe furiș la ușa mantuirii și tot scaparam din picioare, așteptand cu neastampar sa vina un lainic de școlar de afara, caci era porunca sa nu ieșim cate doi deodata; și-mi crapa maseaua-n gura cand vedeam ca nu mai vine, sa ma scutesc de calaria lui Balan și de blagoslovenia lui Nicolai, facatorul de vanatai. Dar adevaratul sfant Nicolai se vede ca a știut de știrea mea, ca numai iaca ce intra afurisitul de baiat în școala. Atunci eu, cu voie, fara voie, plec spre ușa, ies repede și nu ma mai încurc primprejurul școlii, ci o iau la sanatoasa spre casa. Și cand ma uit înapoi, doi hojmalai se și luasera dupa mine; și unde nu încep a fugi de-mi scaparau picioarele; și trec pe langa casa noastra, și nu intru acasa, ci cotigesc în stanga și intru în ograda unui megieș al nostru, și din ograda în ocol, și din ocol în gradina cu papușoi, care erau chiar atunci prașiți de-al doilea, și baieții dupa mine; și, pana sa ma ajunga, eu, de frica, cine știe cum, am izbutit de m-am îngropat în țarna la radacina unui papușoi. Și Nic-a lui Costache, dușmanulmeu, și cu Toader a Catincai, alt hojmalau, au trecut pe langa mine vorbind cu mare ciuda; și se vede ca i-a orbit Dumnezeu de nu mau putut gabui. Și de la o vreme, nemaiauzind nici o foșnitura de papușoi, nici o scurmatura de gaina, am țașnit odata cu țarna-n cap, și tiva la mama acasa, și am început a-i spune, cu lacrimi, ca nu ma mai duc la școala, macar sa știu bine ca m-or omorî!
A doua zi însa a venit parintele pe la noi, s-a înțeles cu tata, m-au luat ei cu binișorul și m-au dus iar la școala. Ca, da, e pacat sa ramai fara leac de învațatura, zicea parintele; doar ai trecut de bucheludeazla și bucherițazdra: ești acum la ceaslov, și maine-poimaine ai sa treci la psaltire, care este cheia tuturor învațaturilor, și, mai știi cum vine vremea? poate sa te faci și popa aici, la biserica Sfantului Nicolai, ca eu pentru voi ma stradanuiesc. Am o singura fata ș-oi vedea eu pe cine mi-oi alege de ginere. Hei, hei! cand aud eu de popa și de Smarandița popii, las muștele în pace și-mi iau alte ganduri, alte masuri: încep a ma da la scris, și la facut cadelnița în biserica, și la ținut isonul, de parca eram baiat. Și parintele ma ia la dragoste, și Smarandița începe din cand în cand a ma fura cu ochiul, și badița Vasile ma pune sa ascult pe alții, și alta faina se macina acum la moara. Nic-a lui Costache, cel ragușit, balcaz și rautacios, nu mai avea stapanire asupra mea. Dar nu-i cum gandește omul, ci-i cum vrea Domnul. Într-una din zile, și chiar în ziua de Sfantul Foca, scoate vornicul din sat pe oameni la o claca de dres drumul. Se zicea ca are sa treaca Voda pe acolo spre manastiri. Și badița Vasile n-are ce lucra? Hai și noi, mai baieți, sa dam ajutor la drum, sa nu zica Voda, cand a trece pe aici, ca satul nostru e mai leneș decat alte sate. Și ne luam noi de la școala și ne ducem cu toții. Și care sapau cu cazmalele, care carau cu taraboanțele, care cu caruțele, care cu covețile, în sfarșit, lucrau oamenii cu tragere de inima. Iar vornicul Nic-a Petricai, cu paznicul, vatamanul și cațiva nespalați de mazili se purtau printre oameni de colo pana colo, și cand deodata numai iaca vedem în prund cațiva oameni claie peste gramada, și unul din ei mugind puternic. Ce sa fie acolo? ziceauoamenii, alergand care de care din toate parțile. Pe badița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravan și-l puneau în catușe, sa-l trimita la Piatra… Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la claca. Așa, cu amagele, se prindeau pe vremea aceea flacaii la oaste… Afurisita priveliște mai fu și asta! Flacaii ceilalți pe data s-au facut nevazuți, iara noi, copiii, neam întors plangand pe la casele noastre. Afurisit sa fie cainerul de vornic, și cum a ars el inima unei mame, așa sa-i arda inima Sfantul Foca de astazi, lui și tuturor partașilor sai! blestemau femeile din sat, cu lacrimi de foc, în toate parțile. Iar mama lui badița Vasile își petrecea baiatul la Piatra, bocindu-l ca pe un mort! Las, mama, ca lumea asta nu-i numai cat se vede cu ochii, zicea badița Vasile mangaind-o; și în oaste traiește omul bine, daca este vrednic. Oștean a fost și Sfantul Gheorghe, și sfantul Dimitrie, și alți sfinți mucenici, care au patimit pentru dragostea lui Hristos, macar de-am fi și noi ca danșii! Ei, ei! pe badița Vasile l-am pierdut; s-a dus unde i-a fost scris. Și parintele Ioan umbla acum cu pletele în vant sa gaseasca alt dascal, dar n-a mai gasit un badița Vasile, cuminte, harnic și rușinos ca o fata mare. Era în sat și dascalul Iordache, farnaitul de la strana mare, dar ce ți-i bun? Știa și el glasurile pe dinafara de biserica, nu-i vorba, dar clampanea de batran ce era; ș-apoi mai avea și darul suptului… Așadar, școala a ramas pustie pentru o bucata de vreme, și cațiva dintre noi, care ne țineam de parintele Ioan, calea-valea: biserica deschide pe om. Duminicile bazaiam la strana, și harști! cate-un colac! Și, cand veneau cele doua ajunuri, cate treizeci-patruzeci de baieți fugeau înaintea popii, de rupeam omatul de la o casa la alta, și la Craciun nechezam ca manzii, iar la Boboteaza strigam chiraleisa de clocotea satul. Și, cand ajungea popa, noi ne așezam în doua randuri și-i deschideam calea, iara el își tragea barba și zicea cu mandrie catre gazda:
– Aiștia-s manzii popii, fiule. Niște zile mari ca aceste le așteapta și ei, cu mare bucurie, tot anul. Gatitu-le-ați ceva bob fiert, galuște, turte cu julfa și varzare? Gatit, cinstite parinte; poftim de ne blagosloviți casa și masa și poftim de mai ședeți, sa ne șada pețitorii. Cand auzeam noi de masa, tabaram pe dansa, ș-apoi, aține-te, gura! Vorba ceea: De placinte rade gura, de varzare, și mai tare. Ce sa faci, ca doar numai de doua ori pe an este ajunul! Ba la un loc, mi-aduc aminte, ne-am gramadit așa de tare și am rasturnat masa omului, cu bucate cu tot, în mijlocul casei, de i-am dogorit obrazul parintelui de rușine. Dar el tot cu bunatate:
– De unde nu-i, de-acolo nu se varsa, fiilor; însa mai multa bagare de seama nu strica! Apoi la hramul bisericii se ținea praznicul cate-o saptamana încheiata, și numai sa fi avut pantece unde sa pui coliva și bucatele, atat de multe erau. Și dascali, și popi, și vladici, și de tot soiul de oameni, din toate parțile, se adunau la hramul bisericii din Humulești, și toți ieșau mulțumiți. Ba și pe la casele oamenilor se ospatau o mulțime de straini. Și mama, Dumnezeu s-o ierte, strașnic se mai bucura cand se întamplau oaspeți la casa noastra și avea prilej sa-și împarta painea cu danșii.
– Ori mi-or da feciorii dupa moarte de pomana, ori ba, mai bine sa-mi dau eu cu mana mea. Ca, oricum ar fi, tot îs mai aproape dinții decat parinții. S-au vazut de acestea! Și cand învațam eu la școala, mama învața cu mine acasa și citea acum la ceaslov, la psaltire și Alexandria mai bine decat mine, și se bucura grozav cand vedea ca ma trag la carte. Din partea tatei, care ades îmi zicea în bataie de joc: Logofete, branza-n cui, lapte acru-n calamari, chiu și vai prin buzunari!, puteam sa raman cum era mai bine: Nic-a lui Ștefan a Petrei, om de treaba și gospodar în Humulești. Vorba ceea:
Decat codaș în oraș,
Mai bine-n satul tau fruntaș.
Mama însa era în stare sa toarca-n furca, și sa învaț mai departe. Și tot cihaia mama pe tata sa ma mai dea undeva la școala, caci auz ise ea spunand la biserica, în Parimei, ca omul învațat înțelept va fi și pe cel neînvațat sluga-l va avea. Și afara de aceasta, babele care trag pe fundul sitei în 41 de bobi, toți zodierii și carturaresele pe la care cautase pentru mine și femeile bisericoase din sat îi bagase mamei o mulțime de bazaconii în cap, care de care mai ciudate: ba ca am sa petrec între oameni mari, ba ca-s plin de noroc, ca broasca de par, ba ca am un glas de înger, și multe alte minunații, încat mama, în slabaciunea ei pentru mine, ajunsese a crede ca am sa ies un al doilea Cucuzel, podoaba creștinatații, care scotea lacrimi din orice inima împietrita, aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor și veselea întreaga faptura cu viersul sau. Doamne, mai femeie, Doamne, multa minte-ți mai trebuie! zicea tata, vazand-o așa de ahotnica pentru mine. Dac-ar fi sa iasa toți învațați, dupa cum socoți tu, n-ar mai avea cine sa ne traga ciubotele. N-ai auzit ca unul cica s-a dus odata bou la Paris, unde-a fi acolo, și a venit vaca? Oare Grigore a lui Petre Lucai de la noi din sat pe la școli a învațat, de știe a spune atatea bongoase și conocaria pe la nunți? Nu vezi tu ca, daca nu-i glagore-n cap, nu-i, și pace buna!
– Așa a fi, n-a fi așa, zise mama, vreau sa-mi fac baiatul popa, ce ai tu?
– Numaidecat popa, zise tata. Auzi, mai! Nu-l vezi ca-i o tigoare de baiat, cobait și leneș, de n-are pereche? Dimineața, pana-l scoli, îți stupești sufletul. Cum îl scoli, cere demancare. Cat îi mic, prinde muște cu ceaslovul și toata ziulica bate prundurile dupa scaldat, în loc sa pasca cei carlani și sa-mi dea ajutor la trebi, dupa cat îl ajuta puterea. Iarna, pe gheața și la saniuș. Tu, cu școala ta, l-ai deprins cu narav. Cand s-a face mai marișor, are sa înceapa a-i mirosi a catrința, și cu asta randuiala n-am sa am folos de el niciodata. Și dupa cum am cinste a va spune, multa vorba s-a facut între tata și mama pentru mine, pana ce a venit în vara aceea, pe la august, și cinstita holera de la 48 și a început a secera prin Humulești în dreapta și în stanga, de se auzea numai chiu și vai în toate parțile. Și eu, neastamparat cum eram, ba ieșeam la parlaz, cand trecea cu mortul pe la poarta noastra și-l boscorodeam cu cimilitura:
Chițigaie, gaie, ce ai în tigaie?
Papa puilor duc în valea socilor.
Ferice de gangur, ca șede într-un varf de soc
Și se roaga rugului și se-nchina cucului!
Nici pentru mine, nici pentru tine,
Ci pentru budihacea de la groapa,
Sa-i dai vaca de vaca și doi boi sa taca,
ba îl petreceam pana la biserica și apoi veneam acasa cu sanul încarcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roșcove și smochine din pomul mortului, de se încruceau tata și mama cand ma vedeau cu dansele. Și ca sa ma scape de belea, m-au trimis la stana în dumbrava Agapiei, langa podul Caragiței, unde erau și oile noastre, sa șed acolo pana s-a mai potoli boliștea. Însa peste noapte a și dat holera peste mine și m-a framantat și m-a zgarcit carcel; și-mi ardea sufletul în mine de sete, și ciobanii și baciul habar n-aveau de asta, numai se întorceau pe ceea parte în țipetele mele și horaiau mereu. Iara eu ma taraiam cum puteam pana la fantana, în dosul stanei, și pe nimica pe ceas beam cate-un cofaiel întreg de apa. Pot zice ca în noaptea aceea la fantana mi-a fost masul, și n-am închis ochii nici cat ai scapara din amanar. Abia despre ziua s-a îndurat Vasile Bordeianu, strungarul nostru, de s-a dus în Humulești, cale de doua ceasuri cu piciorul, și a înștiințat pe tata, de a venit cu caruța și m-a luat acasa. Și pe drum, necontenit ceream apa, iar tata ma amana cu momele de la o fantana la alta, pana a dat Dumnezeu de am ajuns în Humulești. Și, cand colo, doftorii satului, moș Vasile Țandura și altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasa și prajeau pe foc într-un ceaun mare niște hoștine cu sau; și dupa ce mi-au tras o frecatura buna cu oțet și leuștean, mi-aduc aminte ca acum, au întins hoștinele ferbincioase pe o panzatura și m-au înfașat cu ele peste tot, ca pe un copil; și nupot ști cat a fi trecut la mijloc pana ce am adormit mort, și d-abia a doua zi pe la toaca m-am trezit, sanatos ca toți sanatoșii; Dumnezeu sa odihneasca pe moș Țandura și pe tovarașul sau! Și, vorba ceea: Lucrul rau nu piere cu una, cu doua. Pana-n seara, am și colindat mai tot satul, ba și pe la scaldat am tras o raita, cu prietenul meu Chiriac al lui Goian, un lainic și un pierde-vara ca și mine. Dar tata nu mi-a mai zis atunci nimica; m-a lasat în voia mea pentru o bucata de vreme. Peste iarna, mama iar s-a pus pe capul tatei, sa ma dea undeva la școala. Dar tata spunea ca nu mai are bani de dat pentru mine.
– Lui dascalul Vasile a Vasilcai (îi) plateam numai cate un sorocovaț pe luna. Iar postoronca de dascalul Simeon Fosa din Țuțuieni, numai pentru ca vorbește mai în talcuri decat alții și sfarcaiește toata ziua la tabac, cere cate trei husași pe luna; auzi vorba! Nu face baiatul ista atația husași, cu straie cu tot, cați am dat eu pentru dansul pana acum! Cand a mai auzit mama și asta, s-a facut foc.
– Sarmane omule! Daca nu știi boaba de carte, cum ai sa ma înțelegi? Cand tragi sorocoveții la musteața, de ce nu te olicaiești atata? Petre Todosiicai, crașmarul nostru, așa-i ca ți-a mancat noua sute de lei? Vasile Roibu din Bejeni, mai pe-atația, și alții cați? Ruștei lui Valica și Mariucai lui Onofrei gasești sa le dai și sa le rasdai? Știu eu, sa nu crezi ca doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci sa dormi! Și pentru baiat n-ai de unde da? Mai omule, mai! Ai sa te duci în fundul iadului, și n-are sa aiba cine te scoate, daca nu te-i sili sa-ți faci un baiat popa! De spovedanie fugi ca dracul de tamaie. La biserica mergi din Paști în Paști. Așa cauți tu de suflet?
– Ian taci, mai femeie, ca biserica-i în inima omului, și daca voi muri, tot la biserica am sa șed, zise tata; nu mai face și tu atata vorba, ca fariseul cel fațarnic. Bate-te mai bine cu mana peste gura și zi ca vameșul: Doamne, milostiv fii mie, pacatoasei, care-mi tot îmbalorez gura pe barbat degeaba. În sfarșit, cat s-a balabanit mama cu tata din pricina mea, tot pe-amamei a ramas; caci într-o duminica, prin carneleaga, a venit tatul mamei, bunicu-meu David Creanga din Pipirig, la noi și, vazand cearta iscata între tata și mama din pricina mea, a zis:
– Las, mai Ștefane și Smaranduca, nu va mai îngrijiți atata; ca azi e duminica, maine luni și zi de targ, dar marți, de-om ajunge cu sanatate, am sa iau nepotul cu mine și am sa-l duc la Broșteni, cu Dumitru al meu, la profesorul Nicolai Nanu de la școala lui Baloș, și-ți vedea voi ce-a scoate el din baiat; ca de ceilalți baieți ai mei, Vasile și Gheorghe, am ramas tare mulțumit cat au învațat acolo. De douazeci și mai bine de ani, de cand port vornicia în Pipirig, am dus-o cam anevoie numai cu rabușul. Ce folos ca citesc orice carte bisericeasca; daca nu știi a însemna macar catuși de cat, e greu. Însa de cand mi-au venit baieții de la învațatura, îmi țin socoteala ban cu ban și huzuresc de bine; acum zic și eu ca poți duce vornicia pe viața, fara sa te simți. Zau, mare pomana și-a mai facut Alecu Baloș cu școala ceea a lui, cine vrea sa înțeleaga! Și, Doamne, peste ce profesor înțelept și iscusit a dat! Așa vorbește de bland și primește cu bunatate pe fiecare, de ți-i mai mare dragul sa te duci la el! Ferice de parinții care l-au nascut, ca bun suflet de om este, n-am ce zice! Și mai ales pentru noi, țaranii munteni, este o mare facere de bine. Cand am venit eu cu tata și cu frații mei, Petrea și Vasile și Nica, din Ardeal în Pipirig, acum șasezeci de ani trecuți, unde se pomeneau școli ca a lui Baloș în Moldova? Doar la Iași sa fi fost așa ceva și la Manastirea Neamțului, pe vremea lui mitropolitu Iacob, care era oleaca de cimotie cu noi, de pe Ciubuc Clopotarul de la Manastirea Neamțului, bunicul mane-ta, Smaranda, al carui nume sta scris și astazi pe clopotul bisericii din Pipirig. Ciubuc Clopotarul tot din Ardeal știa puțina carte, ca și mine; și apoi a pribegit de-acolo, ca și noi, s-a tras cu bucatele încoace, ca și moș Dediu din Vanatori și alți mocani, din pricina papistașiei mai mult, pe cat știu eu. Și atat era de cuprins, de s-au umplut munții: Halauca, Piatra lui Iepure, Barnariul, Cotnarelul și Boam pele, pana dincolo peste Patru-Voda, de turmele și tamazlacurile lui. Și se pomenește ca Ciubuc era om de omenie; fiecare oaspe ce tragea la odaia lui era primit cu draga inima și ospatat cu îndestulare. Și se dusese vestea în toate parțile despre bunatatea și bogația sa. Pana și Voda cic-ar fi tras odata în gazda la Ciubuc, și întrebandu-l cu cine mai ține atata amar de bucate, el ar fi raspuns: Cu cei slabi de minte și tari de virtute, maria-ta. Atunci Voda nu s-a putut stapani de mirare, spunandnd: Ia, aista-i om, zic și eu; dear fi mulți ca dansul în domnia mea, puțina lipsa ar duce țara la nevoi! Și l-a batut Voda cu mana pe umar, zicandu-i: Moșule, sa știi ca de azi înainte ești omul meu, și la domnie ți-i deschisa ușa orișicand. Și de atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omul lui Voda, încat și pana astazi un deal, în partea despre Plotunul, unde era mai mult așezarea lui Ciubuc, se cheama Dealul Omului. Pe acest deal, Smaranda, am fugit în vremea zaverei, cu ma-ta, cu tine și cu frate-tau Ioan, de frica unei cete de turci, care se batuse chiar atunci cu volintirii la Secu și apoi se îndreptara spre Pipirig, dupa jefuit. Iar pe sora-ta Ioana, de grabit ce-am fost, o uitasem acasa, pe prispa, în albiuța. Și ma-ta, cand a dat de copila ca nu-i, a început a-și smulge parul din cap și a boci înnadușit, zicand: Vai de mine și de mine, copila mea, au strapuns-o turcii! Eu însa m-am suit în varful unui brad și, cum am vazut ca apuca turcii spre Plotinul, m-am azvarlit fara sine pe parul unui cal, am alergat acasa și, cand colo, am gasit copila teafara, însa rasturnata cu albiuța de niște porci, care grohaiau împrejurul ei, cat pe ce sa o rupa. Iar pe la capatul albiuței am gasit cateva rubele puse de turci, se vede, la capul copilei. Atunci am luat copila și, de bucurie, nici nu știu cand am ajuns cu dansa la ma-ta, în Dealul Omului. Și dupa ce mi-am venit puțin în sine, am zis și eu în amaraciune, ca mulți înainte de mine: cei care n-au copii nu știu ce-i necazul. Buna minte mai au unii, în felul acesta, de nu se însoara! Și unul dintr-aceștia a fost și Ciubuc mocanul, care,neavand femeie, nici copii, ce i-a venit mai tarziu, de evlavia cea multa ce avea, sau din alte împrejurari, a închinat toata averea sa Manastirii Neamțului, și el s-a calugarit, mai cu toți haidaii lui, facand multe pomeniri cat a fost în viața. Iar astazi petrece în liniște langa zidurile manastirii, Dumnezeu sa-l ierte și sa-l odihneasca întru împarația cereasca! Caci și noi ca maine avem a ne duce acolo! Așa-i ca voi habar n-aveți de toate aceste, de nu v-aș fi spus eu? zise bunicul oftand.
– Nu-i rau, mai Ștefane, sa știe și baiatul tau oleaca de carte, nu numaidecat pentru popie, cum chitește Smaranda, ca și popia are multe nacafale, e greu de purtat. Și decat n-a fi cum se cade, mai bine sa nu fie. Dar cartea îți aduce și oarecare mangaiere. Eu, sa nu fi știut a citi, de mult aș fi înnebunit, cate am avut pe capul meu. Însa deschid Viețile sfinților și vad atatea și atatea și zic: Doamne, multa rabdare ai dat aleșilor tai! Ale noastre sunt flori la ureche pe langa cele ce spune în carți. Ș-apoi, sa fie cineva de tot bou, înca nu este bine. Din carți culegi multa înțelepciune, și, la dreptul vorbind, nu ești numai așa, o vaca de muls pentru fiecare. Baiatul vad ca are ținere de minte și, numai dupa cat a învațat, canta și citește cat se poate de bine. De aceste și altele ca aceste a vorbit bunicul David cu mama și cu tata, mai toata noaptea, duminica spre luni și luni spre marți; caci la noi manea cand venea din Pipirig la targ sa-și cumpere cele trebuitoare. Iar marți dis-dimineața puse tarnițile și desagii pe cai și, legandu-i frumușel cu capastrul: pe cel de-al doilea de coada celui întai, pe cel de-al treilea de coada celui al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui al treilea, cum îi leaga muntenii, a zis:
– Ei, mai Ștefane și Smaranduca, mai ramaneți cu sanatate, ca eu m-am dusu-m-am. Hai, nepoate, gata ești?
– Gata, bunicule, haidem, zisei, necajindu-ma cu niște costițe de porc afumate și cu niște carnați fripți, ce mi-i pusese mama dinainte. Și, luandu-mi ramas bun de la parinți, am purces cu bunicul spre Pipirig. Și era un pui de ger în dimineața aceea, de crapau lemnele!Și din sus de Vanatori, cum treceam puntea peste apa Neamțului, bunicul în urma, cu caii de capastru, și eu înainte, mi-au lunecat ciubotele și am cazut în Ozana cat mi ți-i baiatul! Noroc de bunicul! Și scroambele iestea a voastre îs pocite, zise el scoțandu-ma repede, murat pana la piele și înghețat hat bine, caci naboise apa în toate parțile; și iute mi-a scos ciubotele din picioare, ca se facuse bocna. Opinca-i buna, saraca! îți șede piciorul hodinit, și la ger huzurești cu dansa. Și pana a vorbit aceste, eram și învelit într-o sarica ghițoasa de Cașina, bagat într-o desaga pe cal, purces pe drum, și hai la Pipirig. Și cand m-a vazut bunica în ce hal ma aflam, ghemuit în desaga, ca un pui de bogdaproste, cat pe ce sa se prapadeasca plangand. Înca n-am vazut așa femeie, sa planga de toate cele: era miloasa din caleafara. Carne de vita nu manca în viața, tot din asta pricina; și cand se ducea sarbatoarea la biserica, bocea toți morții din țintirim, fie ruda, fie strain, fara deosebire. Bunicul însa era așezat la mintea lui, își cauta de trebi cum știa el și lasa pe bunica într-ale sale, ca un cap de femeie ce se gasea.
– Oi, Doamne, Davide, cum nu te mai astamperi; de ce-ai scos baiatul din casa pe vremea asta?
– Ca sa te miri tu, Nastasie, zise bunicul, scoțand o piele de porc salbatic din camara și croind cate-o pereche de opinci pentru Dumitru și pentru mine; apoi le-a îngruzit frumos și a petrecut cate-o pereche de ața neagra de par de cal prin cele nojițe. Și a treia zi dupa asta, dandu-ne schimburi și cate doua perechi de obiele de suman alb, ne-am încalțat cu opincile binișor și, sarutand mana bunicai, am luat-o prin Boboiești, iar cu bunicul și cu Dumitru, fratele mamei cel mai mic, și suind pe la fundul Halaucii, am ajuns dupa un tarziu în Farcașa, unde ne-a fost și masul, împreuna cu parintele Dumitru de la Paraul Carjei, care avea o gușa la gat cat o plosca de cele mari și garaia dintr-însa ca dintr-un cimpoi, de n-am putut închide ochii de raul sau mai toata noaptea. Nu era vinovat bietul preot, și, dupa cum spunea și el, e mai rau de cei ce au gușa încap decat de cei ce o poarta pe dinafara… A doua zi am purces din Farcașa pe la Borca spre Paraul Carjei și Cotargaș, pana ce am ajuns și la Broșteni. Și dupa ce ne-a așezat bunicul în gazda, cu toata cheltuiala lui, la una Irinuca, apoi ne-a dus pe la profesor și pe la biserica, de ne-a închinat pe la icoane, și pe urma ne-a lasat cu sanatate și s-a întors acasa, trimițandu-ne din cand în cand cele trebuitoare. Și satul Broștenii fiind împraștiat, mai ca toate satele de la munte, nu se rușinau lupul și ursul a se arata ziua-miaza-mare prin el; o casa ici, sub tiharaia asta, alta dincolo de Bistrița, sub alta tiharaie, ma rog, unde i-a venit omului îndemana sa și-o faca. Și Irinuca avea o cocioaba veche de barne, cu ferestrele cat palma, acoperita cu scanduri, îngradita cu razlogi de brad și așezata chiar sub munte, pe malul stang al Bistriței, aproape de pod. Irinuca era o femeie nici tanara, nici tocmai batrana; avea barbat, și o fata balcaza și lalaie, de-ți era frica sa înnoptezi cu dansa în casa. Noroc numai ca de luni dimineața și pana sambata seara n-o mai vedeai; se ducea cu tata-sau în munte, la facut ferestrea, și lucra toata saptamana ca un barbat pentru nimica toata; doi oameni cu doi boi, la vreme de iarna, abia își puteau scoate mamaliga. Ba la mulți se întampla de veneau sambata noaptea cate cu un picior frant sau cu boii stalciți, și aceasta le era caștig pe deasupra. Cocioaba de pe malul stang al Bistriței, barbatul, fata și boii din padure, un țap și doua capre slabe și raioase, ce dormeau pururea în tinda, era toata averea Irinucai.
Dar și asta-i o avere, cand e omul sanatos. Însa ce ma privește? Mai bine sa ne cautam de ale noastre. Noi, cum a plecat bunicul, a doua zi ne-am dus la școala; și vazand profesorul ca purtam plete, a poruncit unuia dintre școlari sa ne tunda. Cand am auzit noi una ca asta, am început a plange cu zece randuri de lacrimi și a ne ruga de toți Dumnezeii sa nu ne sluțeasca. Dar ți-ai gasit; profesorul a stat langa noi, pana ce ne-a tuns chilug. Apoi ne-a pus în rand cu ceilalți școlari și ne-a dat de învațat, dupa puterea noastra, între una-alta, și Îngerul a strigat, pe dinafara.Și am dus-o noi așa pana pe la Mezii-Paresii. Și unde nu ne trezim într-o buna dimineața plini ciucuri de raie capreasca de la caprele Irinucai! Ei, ei! ce-i de facut? Dascalul nu ne mai primea în școala, Irinuca nu ne putea vindeca, pe bunicul n-avea cine-l înștiința, merindele erau pe sfarșit, rau de noi! Nu știu cum se întampla, ca, aproape de Buna-vestire, unde nu da o caldura ca aceea, și se topește omatul, și curg paraiele, și se umfla Bistrița din mal în mal, de cat pe ce sa ia casa Irinucai. Și noi, pe caldurile celea, ne ungeam cu leșie tulbure, ședeam afara la soare cu pielea goala, pana se usca cenușa pe noi, și apoi ne bagam în Bistrița de ne scaldam. Așa ne învațase o baba sa facem, ca sa ne treaca de raie. Va puteți închipui ce va sa zica a te scalda în Bistrița, la Broșteni, de doua ori pe zi, tocmai în postul cel mare! Și nici tu junghi, nici tu friguri, nici alta boala nu s-a lipit de noi, dar nici de raie n-am scapat. Vorba ceea: Se ține ca raia de om. Într-o zi, fiind Irinuca dusa în sat și avand obicei a ședea uitata, ca fata vatamanului, noi n-avem ce lucra? Ne suim pe munte, la deal de casa ei, cate c-o bucata de razlog în mana, și cum curgeau paraiele grozav, mai ales unul alb cum îi laptele, ne pune dracul de urnim o stanca din locul ei, care era numai înținata, și unde nu pornește stanca la vale, saltand tot mai sus de un stat de om; și trece prin gardul și prin tinda Irinucai, pe la capre, și se duce drept în Bistrița, de clocotea apa! Asta era în sambata lui Lazar, pe la amiaza. Ei, ei! ce-i de facut? Gardul și casa femeii daramate la pamant, o capra rupta în bucați, nu-i lucru de șaga. Uitasem acum și raie și tot de spaima.
– Strange repede ce mai ai, pana cand nu vine baba, și hai sa fugim cu pluta ceea la frate-meu Vasile, în Borca, zise Dumitru, caci plutele începura a umbla. Înșfacam noi te miri ce mai aveam, ne ducem degraba la pluta, și plutașii, de cuvant, și pornesc. Ce-a fi zis Irinuca, în urma noastra, ce n-a fi zis, nu știu; dar știu atata, ca eram cu gheața-n spate, de frica, pan-am ajuns la Borca, unde ne-a fost și masul. Iar a doua zi, în duminica de Florii, dis-dimineața am plecat din Borca pe Plaiul-Batran, împreuna cu doi plaieși calari, spre Pipirig. Era o zi frumoasa în duminica aceea, și plaieșii spuneau ca n-au mai apucat așa primavara devreme de cand îs ei. Eu cu Dumitru însa o duceam într-un cantec, strangand viorele și toporași de pe langa plai, și mergeam tot zburdand și harjonindu-ne, de parca nu eram noi raioșii din Broșteni, care facusem atata bucurie la casa Irinucai. Și mergand noi tot așa, cam pe la amiaza, deodata s-a schimbat vremea cea frumoasa într-o vijelie cumplita, sa rastoarne brazii la pamant, nu altaceva! Pesemne baba Dochia nu-și lepadase toate cojoacele. Începe a bura, apoi o întoarce în lapovița, pe urma o da în frig și ninsoare cumsecade și, într-un buc, ne astupa drumul de nu știai încotro sa mergi. Și tot ninsoare și pacla pana la pamant, de nu se vedea om pe om alature fiind.
– Așa-i ca s-a deocheat vremea? zise unul dintre plaieși oftand. Ma miram eu sa fi mancat lupul iarna asta așa de în pripa. De pe la Înțarcatori am prapadit drumul. De-acum s-o luam de-a chioara, și unde ne-a fi scris, acolo vom ieși.
– I-auziți glasul unui cucoș, zise celalalt plaieș. Haideți sa apucam într-acolo și poate sa ieșim în sat undeva. Și ne coboram noi, și ne tot coboram, cu mare greutate, pe niște povarnișuri primejdioase, și ne încurcam printre ciritei de brad, și caii lunecau și se duceau de-a rostogolul, și eu cu Dumitru mergeam zgribuliți și plangeam în pumni de frig; și plaieșii numai icneau și-și mușcau buzele de necaz; și omatul se pusese pe une locuri pana la brau, și începuse a înnopta cand am ajuns într-o fundatura de munți, unde se auzea rasunand glasul unui parauaș ce venea, ca și noi, din deal în vale, pravalindu-se și izbindu-se de cele stanci fara voința sa… Numai atata, ca el a trecut mai departe în drumul sau, iar noi am stat pe loc și am pus-o de mamaliga, fara apa. Ei, mai baieți, ia amu trageți la aghioase, zise un plaieș, scaparand și dand foc unui brad.
– Ce ți-i scris în frunte ți-i pus; chef și voie buna, zise celalalt scoțand o hrinca înghețata din desagi, parpalind-o pe jaratic și dandu-ne și noua cate-o harchina. Și așa luneca hrinca aceea de ușor pe gat, parca era unsa cu unt! Dupa ce ne-am pus bine-rau gura la cale, ne-am covrigit împrejurul focului; și deasupra ninsoare, dedesubt udeala; pe-o parte înghețai, pe una te frigeai, ca la vremea și locul acela. Și tot chinuindu-ne așa, era sa ne pasca alt pacat: cat pe ce sa ne toropeasca bradul aprins, de nu baga de seama unul dintre plaieși. Pesemne blestemul Irinucai ne ajunsese. În sfarșit, se face ziua și, dupa ce ne spalam cu omat și ne închinam dupa obiceiul creștinesc, apoi pornim cu plaieșii la deal, pe unde ne coborasem. Ninsoarea mai încetase, și dupa multa truda am gasit drumul; și hai, hai! hai, hai! catre seara am ajuns la bunicul David din Pipirig. Și cand ne-a vazut bunica, de bucurie a și tras un bocet.
– David al meu are de gand sa ma bage de vie în mormant, cu apucaturile lui, cum vad eu. Inca ce rana-i pe danșii, sarmanii baieți! Cum i-a mancat raia prin straini, mititeii! Și dupa ce ne-a cainat și ne-a plans bunica, dupa obiceiul ei, și dupa ce ne-a dat demancare tot ce avea mai bun și ne-a îndopat bine, degraba s-a dus în camara, a scos un ulcior cu dohot de mesteacan, ne-a uns peste tot trupul din creștet pana în talpi și apoi ne-a culcat pe cuptor la caldura. Și tot așa ne-a uns de cate doua-trei ori pe zi cu noapte, pana ce în Vinerea-Seaca ne-am trezit vindecați tafta. Dar pana atunci a venit și veste de la Broșteni despre stricaciunea ce facusem, și bunicul, fara vorba, a mulțumit pe Irinuca cu patru galbeni. Apoi, în Sambata Paștilor, m-a trimis la parinți acasa la Humulești. Și în ziua de Paști am tras un Îngerul a strigat la biserica, de au ramas toți oamenii cu gurile cascate la mine. Și mamei îi venea sa ma înghita de bucurie. Și parintele Ioan m-a pus la masa cu dansul, și Smarandițaa ciocnit o mulțime de oua roșii cu mine. Și bucurie peste bucurie venea pe capul meu. Iar la Învierea a doua nu mi-a mai mers așa de bine, caci toate fetele din sat, venind la biserica și unele din ele fiind mai dracoase, cum au dat cu ochii de mine, le-a și bufnit rasul, și au început a-mi zice: „Tunsul felegunsul, tunsul felegunsul, cainii dupa dansul!”