Cica într-o iarna, pe cand zapada cadea din înaltul nemarginit al cerului în fulgi mari și pufoși, o împarateasa sta într-un jilț și cosea langa o fereastra cu pervazul negru, de abanos.
Și cum cosea ea așa, aruncandu-și din cand în cand privirile la ninsoarea ce se cernea de sus, se întampla sa se înțepe cu acul în deget și trei picaturi de sange cazura în zapada. Roșul sangelui arata atat de frumos pe albul zapezii, ca împarateasa ramase încantata și gandi în sinea ei: „Ce n-aș da sa am un copil alb ca zapada, roșu ca sangele și cu parul negru ca abanosul!”
Trecu timpul, dar nu prea multișor, și împarateasa nascu o fetița alba ca zapada, roșie ca sangele și cu par negru ca abanosul. Și-i dadura numele de Alba-ca-Zapada… Dupa ce o aduse însa pe lume, împarateasa muri.
Cum trecu anul, împaratul își lua alta soție. Femeia asta era cadra de frumoasa, dar nespus de trufașa și mandra și n-ar fi îngaduit nici în ruptul capului s-o întreaca alta în frumusețe. Avea o oglinda fermecata și ori de cate ori se privea într-însa nu uita s-o întrebe:
– Oglinjoara din perete, oglinjoara,
– Cine e cea mai frumoasa din țara?
Și oglinda-i raspundea:
– Maria ta ești cea mai frumoasa din întreaga țara!
Împarateasa zambea fericita, fiindca știa ca oglinda graiește numai adevarul.
Vezi, însa, ca Alba-ca-Zapada creștea și se facea pe zi ce trecea tot mai frumoasa; și cand împlini șapte ani, era o minunație de fata frumoasa ca lumina zilei. Și frumusețea împaratesei începu a pali înaintea ei.
Și într-o buna zi, cand împarateasa întreba oglinda:
– Oglinjoara din perete, oglinjoara,
– Cine e cea mai frumoasa din țara?
Oglinda-i raspunse:
– Frumoasa ești, craiasa, ca ziua luminoasa,
– Dar Alba-ca-Zapada e mult, mult mai frumoasa!
La auzul acestor vorbe, împarateasa se înspaimanta grozav și, de pizma și ciuda, o data se îngalbeni și se înverzi, de ziceai ca-i moartea. Din clipa aceea, ori de cate ori o zarea pe Alba-ca-Zapada simțea ca-i plesnește fierea de ciuda: și azi așa, maine așa, pana ce începu s-o urasca de moarte. Pizma și ciuda creșteau în inima ei ca buruiana cea rea și se cuibarisera atat de adanc, ca împarateasa nu-și mai gasea pace nici ziua, nici noaptea. În cele din urma chema un vanator și-i porunci:
– Ia fata asta și du-o în adancul padurii, ca nu rabd s-o mai vad în fața ochilor! Omoar-o și drept marturie ca mi-ai îndeplinit porunca sa-mi aduci plamanii și ficatul netrebnicei!
Vanatorul nu ieși din vorbele împaratesei și se afunda cu Alba-ca-Zapada în padure; dar cand scoase jungherul de la brau și se pregatea sa-i strapunga inima nevinovata, sarmana copila începu sa planga în hohote și sa se roage:
– Vanatorule drag, cruța-mi viața și-ți fagaduiesc c-o sa-mi pierd urma în salbaticia asta de codru și n-o sa ma mai întorc niciodata acasa!
Și pentru ca Alba-ca-Zapada era atat de frumoasa, vanatorului i se facu mila de ea și-i spuse:
– Daca-i așa, fugi de te ascunde, fetița draga, unde nu calca picior de om! Iar în sinea lui gandea: „Biata de tine, pana la urma tot or sa te sfașie fiarele salbatice!”
Totuși, parca i se luase o piatra de pe inima ca nu trebuie sa-și manjeasca mainile cu sange nevinovat. Și cum tocmai trecea pe acolo în fuga un pui de mistreț, îl înjunghie și, scoțandu-i plamanii și ficatul, le duse împaratesei drept marturie ca i-a împlinit în totul dorința.
Împarateasa îi porunci bucatarului sa le gateasca de îndata, cu sare și tot felul de mirodenii, și atat de neagra era la suflet, ca nu se dadu îndarat sa le manance, încredințata fiind ca mananca plamanii și ficatul fetiței.
Biata copila ramasese singura-singurica în padurea cea nesfarșita și era atat de înfricoșata, ca privea la mulțimea frunzelor de pe copaci ca și cand de-acolo ar fi putut sa se iveasca vreo primejdie și nu știa în ce chip și-ar putea gasi scaparea… Într-un sfarșit începu sa alerge și gonea întruna peste bolovani colțuroși și printre maracini, iar fiarele salbatice treceau în fuga pe dinaintea ei, dar nu-i faceau nici un rau. Alerga ea așa, cat o mai ținura picioarele, și-n geana amurgului dadu cu ochii de o casuța și intra înauntru sa se odihneasca.
În casuța, toate lucrurile erau mititele dar atat de gingașe și sclipind de curațenie, ca ți-era mai mare dragul sa le privești. Pe o masuța acoperita cu o fața de masa alba erau randuite șapte talere mici și langa fiecare taler se afla cate o lingurița, o furculița, un cuțitaș și-o cupa cat un degetar. Iar de-a lungul unui perete se înșirau șapte patuceane, așternute cu cearșafuri albe ca neaua.
Cum era tare flamanda și însetata, Alba-ca-Zapada ciuguli cate un pic din fiecare taler, ciupi cate-o faramița de paine și sorbi din fiecare cupa cate-o înghițitura de vin, fiindca nu voia sa ia toata mancarea numai de la unul singur. Și fiindca se simțea grozav de obosita, dadu sa se culce într-un patuț, dar nici unul nu i se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt și abia ultimul patuț se nimeri sa fie pe masura ei. Fata se culca în el și adormi.
Cand se întuneca de-a binelea, sosira și stapanii casuței. Erau cei șapte pitici, care sfredeleau munții, scormonind în maruntaiele lor pentru a scoate la lumina tot soiul de metale. Ei aprinsera cele șapte lumanarele și de îndata ce se facu lumina în casuța își dadura seama ca cineva strain cotrobaise peste tot, fiindca lucrurile nu se mai aflau la locul lor, așa cum le lasasera la plecare. Și atunci primul pitic zise:
– Cine a stat pe scaunelul meu?
Al doilea urma:
– Cine a mancat din talerul meu?
Al treilea:
– Cine a mușcat din painișoara mea?
Al patrulea:
– Cine a luat din legumele mele?
Al cincilea:
– Cine a umblat cu furculița mea?
Al șaselea:
– Cine a taiat cu cuțitașul meu?
Al șaptelea întreba și el:
– Cine a baut din cupa mea?
Primul pitic cata în jur mai cu luare-aminte și pe data vazu o mica adancitura în patucul lui.
– Cine s-a culcat în patuțul meu?! se minuna el.
Ceilalți alergara într-o goana la patuceanurile lor și începura sa strige care mai de care:
– Și-n patuțul meu a stat cineva!
Dar cand cel de-al șaptelea se apropie de patucul sau, dete cu ochii de Alba-ca-Zapada, care statea în el adancita în somn. Îi chema pe ceilalți și cu toții venira în graba, scoțand strigate de uimire. Apoi îndreptara spre Alba-ca-Zapada lumina celor șapte lumanarele și ramasera s-o priveasca.
– Doamne, Dumnezeule, apucara ei sa strige, tare frumoasa mai e copila asta!
Și atat de bucuroși erau, ca nu se îndurara s-o trezeasca, ci o lasara sa doarma mai departe în patuț. Iar cel de-al șaptelea pitic dormi cate un ceas în patul fiecaruia și așa trecu noaptea.
Cand se lumina de zi, Alba-ca-Zapada deschise încetinel ochii și, vazandu-i pe cei șapte pitici, se sperie rau. Dar ei se aratara prietenoși și începura s-o întrebe cu blandețe:
– Cum te cheama, fetițo?
– Alba-ca-Zapada! raspunse ea.
– Și cum se face ca ai ajuns în casuța noastra? o mai întrebara ei.
Atunci Alba-ca-Zapada le povesti de-a fir a par totul: cum maica-sa vitrega a pus s-o omoare, dar vanatorul se îndurase de ea și-i lasase viața și cum gonise toata ziulica prin padure, pana ce daduse peste casuța lor. Dupa ce o ascultara fara sa scape vreun cuvințel din istorisirea ei, piticii îi zisera:
– Daca te învoiești sa vezi de gospodaria noastra, sa gatești, sa faci paturile, sa coși, sa speli, sa împletești și sa ții totul în buna randuiala și curațenie, apoi poți ramane la noi și n-o sa duci lipsa de nimic.
– Da, primesc cu draga inima! raspunse Alba-ca-Zapada și de atunci ramase la ei.
Ea îngrijea acum de toate treburile casei și-n fiecare dimineața piticii plecau în munți sa scoata aur și tot soiul de alte metale și, cand se întorceau seara acasa, gaseau mancarea gata, aburind pe cuptor. Peste zi, fata ramanea singura-singurica și din aceasta pricina piticii cei buni avusesera mereu grija s-o povațuiasca:
– Pazește-te de maștera, ca n-o sa-i fie greu defel sa afle ca ești la noi! Și cine știe ce pune iar la cale! Nu cumva sa lași pe cineva sa intre în casa!
Iar împarateasa, fiind încredințata ca mancase plamanii și ficatul fiicei ei vitrege, se credea iarași cea mai frumoasa femeie de pe lume. Și într-o zi, apropiindu-se de oglinda, o întreba:
– Oglinjoara din perete, oglinjoara,
– Cine e cea mai frumoasa din țara?
Atunci oglinda îi raspunse:
– Frumoasa ești, craiasa, ca ziua luminoasa,
– Dar colo, ascunsa-n munți,
– Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunți,
– Și-i mult mai frumoasa!
Împarateasa se sperie din cale-afara, fiindca știa prea bine ca oglinda nu minte. Și-și dadu pe data seama ca vanatorul o înșelase și ca Alba-ca-Zapada era înca în viața.
Începu ea atunci sa se framante și sa chibzuiasca în ce chip ar putea s-o piarda din nou, caci atata vreme cat nu era cea mai frumoasa din toata împarația pizma îi chinuia sufletul fara ragaz și n-avea clipa de liniște. În cele din urma nascoci ceva: își vopsi fața și se îmbraca întocmai ca o batrana neguțatoreasa, ca nimeni n-ar mai fi putut s-o recunoasca.
Schimbata astfel la înfațișare, o porni peste cei șapte munți și într-un sfarșit se pomeni în fața cascioarei celor șapte pitici. Batu la ușa și striga din toata puterea:
– De vanzare marfa frumoasa, de vanzare!
Alba-ca-Zapada își arunca o privire pe geam și întreba:
– Buna ziua, tușica draga, da ce ai matale de vanzare?
– Marfa buna și frumoasa! se grabi sa-i raspunda neguțatoreasa. Cingatori de toate culorile.
Și vicleana scoase una, împletita din matase balțata.
„Se vede cat de colo ca-i o femeie de treaba, gandi fata, așa ca n-am de ce sa n-o las înauntru! Ca doar n-o fi foc…”
Trase zavorul, o pofti sa intre și-i cumpara cingatoarea cea frumoasa.
– Vai ce pocit ți-ai pus-o, fetițo! Ia apropie-te, sa te gatesc eu cu ea, așa cum se cuvine! o îmbie cu blandețe femeia.
Alba-ca-Zapada n-avea de unde sa banuiasca c-ar paște-o vreo primejdie și o lasa sa-i puna cingatoarea. Dar babușca o încinse repede cu ea și-o stranse atat de tare, ca fetei i se taie rasuflarea și cazu jos ca moarta.
– Ei, de-acum n-o sa mai fii tu cea mai frumoasa! hohoti împarateasa și o șterse repede pe ușa.
Nu mai trecu mult și, spre seara, venira acasa cei șapte pitici. Și cum se mai speriara, bieții de ei, cand o gasira pe iubita lor Alba-ca-Zapada zacand la pamant, fara simțire, de parca-ar fi fost moarta! O ridicara de jos și, vazand cat de strans îi era mijlocul, taiara în doua cingatoarea. Fata prinse a rasufla iar și încetul cu încetul își reveni în simțiri. Le povesti ea piticilor toate cate s-au întamplat și aceștia îi atrasera din nou luarea-aminte:
– Neguțatoreasa ceea nu era alta decat haina de împarateasa. Ferește-te, barem de-acu încolo, fata draga, și nu mai lasa pe nimeni sa intre cand nu suntem noi acasa!
Și tare multa dreptate aveau, ca femeia cea neagra la inima nici nu aștepta sa treaca bine pragul palatului și se duse glonț la oglinda și-o întreba:
– Oglinjoara din perete, oglinjoara,
– Cine e cea mai frumoasa din țara?
Iar oglinda pe data îi raspunse:
– Frumoasa ești, craiasa, ca ziua luminoasa,
– Dar colo, ascunsa-n munți,
– Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunți,
– Și-i mult mai frumoasa!
Împarateasa ramase ca stana de piatra cand auzi asta și simți ca-i navalește tot sangele-n cap, ca un vartej, de cata spaima și manie clocotea în ea. Va sa zica, tot nu scapase de Alba-ca-Zapada, tot vie era netrebnica asta! „Ei bine, de data asta m-oi stradui sa nascocesc ceva fara de greș, ca sa-ți viu de-a binelea de hac!” Și cum la farmece și vraji no întrecea nimeni, haina de împarateasa meșteri un pieptene otravit.
Dupa aceea își schimba hainele și lua înfațișarea unei babuțe garbovite de ani. Și iarași o porni peste cei șapte munți, la cei șapte pitici carunți. Ajungand ea la casuța lor, ciocani în ușa și striga:
– Marfa buna de vanzare, marfa buna!
Alba-ca-Zapada cata afara pe geam și spuse:
– Vezi-ți de drum, femeie, ca n-am voie sa las pe nimeni înauntru!
– Da de privit cred ca ai voie sa privești, nu-i așa?
Și scoțand pieptenele cel otravit, îl tot plimba pe sub ochii fetei. Atat de mult îi placuse pieptenul, ca Alba-ca-Zapada se lasa amagita și deschise ușa. Dupa ce se învoira din preț, batrana o momi cu cele mai dulci vorbe:
– Ia vino încoa la baba, sa te pieptene, ca sa fii și tu o data pieptanata ca lumea!
Biata Alba-ca-Zapada nu se gandi la nimic rau și se lasa pieptanata. Dar de-abia îi trecu babușca pieptenele prin par, ca otrava și începu sa lucreze prin toate madularele, aratandu-și puterea ucigatoare și biata copila cazu jos, fara viața.
– Acu s-a sfarșit cu tine, frumoasa frumoaselor! ranji la ea femeia cea haina și-n timp ce se grabea sa se îndeparteze de acele locuri sufletul ei negru clocotea de-o bucurie draceasca.
Dar, spre norocul fetei, înserarea coborî curand și cei șapte pitici sosira acasa. De îndata ce-o vazura pe Alba-ca-Zapada zacand fara viața banuira ca maștera trebuie sa fi pus iar ceva la cale și, cercetand copila cu grija, dadura peste pieptenele cel otravit. Cum i-l smulsera din par, Alba-ca-Zapada își reveni în fire, ca și cand ar fi dormit numai nițeluș și prinse a le povesti cele întamplate. Dimineața piticii o sfatuira din nou sa fie cu ochii în patru și sa nu mai deschida nimanui ușa, fie ce-o fi, și apoi se dusera la treburile lor.
În ast timp, împarateasa ajunsese la palatul ei și așezandu-se în fața oglinzii se grabi s-o întrebe:
– Oglinjoara din perete, oglinjoara,
– Cine e cea mai frumoasa din țara?
Și oglinda îi raspunse ca și altadata:
– Frumoasa ești, craiasa, ca ziua luminoasa,
– Dar acolo, ascunsa-n munți,
– Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunți,
– Și-i mult mai frumoasa!
Auzindu-i spusele, împarateasa începu sa tremure toata și sa clocoteasca de manie. „Netrebnica asta trebuie sa moara, chiar de-ar fi sa platesc moartea ei cu prețul vieții mele!” Se strecura apoi într-o odaița dosnica, în care nu calca picior de om, și amesteca de ici, amesteca de colo, pana ce plamadi un mar otravit. La înfațișare marul era nespus de frumos; alb ca spuma, pe-o parte, și rumen pe alta, ca oricine l-ar fi vazut i se trezea numaidecat pofta sa-l manance. Dar cine ar fi apucat sa muște numai o data din el zile multe nu mai avea și cadea mort pe loc. Dupa ce sfarși de meșteșugit marul, împarateasa își boi fața și se îmbraca în straie de țaranca. Și schimbata astfel trecu peste cei șapte munți, grabindu-se sa ajunga la cascioara celor șapte pitici.
Aci batu la ușa, dar Alba-ca-Zapada scoase capul pe fereastra și spuse:
– Nu pot lasa pe nimeni sa intre, ca nu-mi dau voie piticii!
– Alta paguba sa n-am! raspunse țaranca. Slava Domnului, gasesc eu mușterii pentru merele mele! Da pana una alta, hai de ia și tu unul, ca nu-i pe bani!
– Nici nu ma gandesc sa-l iau, raspunse Alba-ca-Zapada, n-am voie sa primesc nimic!
– Ce, te temi sa nu mori cumva otravita? strecura ea cu viclenie întrebarea. Fii pe pace, copilițo! Iaca, tai marul în doua: bucata asta rumena mananc-o tu, iar pe cealalta oi manca-o eu.
Dar vezi ca marul era cu meșteșug facut, ca numai partea cea rumena era otravita.
Alba-ca-Zapada ravnea de nu mai putea sa guste o data din mar și cand o vazu pe țaranca mușcand din el nu mai putu rabda și întinzand mana pe fereastra lua jumatatea cea înveninata. Dar n-apuca sa-nghita decat o îmbucatura ca și cazu jos, fara suflare. Împarateasa îi arunca priviri ca de fiara și, beata de bucurie, striga printre hohote de ras:
– Alba-ca-Zapada, roșie ca sangele și neagra ca abanosul, de-acu piticii n-or mai putea sa te învie!
Pleca de acolo cat putu de repede și cand ajunse la palat întreba iar oglinda:
– Oglinjoara din perete, oglinjoara,
– Cine e cea mai frumoasa din țara?
Și deodata auzi vorbele dupa care tanjise atat:
– Maria ta e cea mai frumoasa din întreaga țara!
Abia acum își gasi liniștea inima ei cea pizmașa, pe cat poate fi liniștita o inima pizmașa…
În faptul serii, cand piticii se întoarsera acasa o gasira pe Alba-ca-Zapada zacand pe jos fara pic de suflare. Era moarta ca toți morții. O ridicara, cautand sa vada daca nu gasesc vreun lucru înveninat, îi desfacura cingatoarea, o pieptanara, o spalara cu apa și cu vin, dar totul fu zadarnic. Copila cea draga era moarta ca toți morții și moarta ramase! Atunci o așezara pe o nasalie și, strangandu-se toți șapte în jurul ei, plansera amar și-o jelira trei zile încheiate. Vrura dupa aceea s-o îngroape, dar fata arata atat de frumoasa de parca s-ar fi aflat doar în somn și-n obraji avea aceiași bujori roșii dintotdeauna, așa ca piticii nu se îndurara s-o coboare în pamant.
– Nu, în adancul cel negru al pamantului nu o putem coborî. Ar fi mare pacat! graira care mai de care și, așternandu-se pe munca, îi facura un sicriu de cleștar, ca sa poata fi vazuta de oriunde te-ai uita la ea.
O culcara apoi înauntru și deasupra îi scrisera numele cu slove de aur, precum și ca a fost fiica de împarat. Apoi urcara sicriul pe-un varf de munte, de-l așezara acolo, și de fiecare data ramanea cate unul de veghe. Vietațile padurii începura a veni și ele s-o jeleasca; mai întai se arata o buha, apoi un corb și-n urma acestora o hulubița. Și așa ramase Alba-ca-Zapada multa, multa vreme în sicriul ei de cleștar și nimic nu-i știrbea din negraita-i frumusețe. Parea ca-i vie și doarme, ca era tot așa de alba ca zapada, de roșie ca sangele și cu parul negru ca abanosul.
Și s-a întamplat ca un fecior de crai sa se rataceasca în padurea aceea și, dand peste casuța piticilor, sa le ceara gazduire peste noapte. A doua zi, cand o porni la drum, vazu sicriul din creștetul muntelui și pe frumoasa Alba-ca-Zapada, și citi cu nesaț ce sta scris deasupra, cu slove de aur. Și cum privea vrajit și nu se putea desprinde de locul acela, începu a-i ruga pe pitici:
– Dați-mi mie sicriul și-o sa va dau în schimb tot ce v-o pofti inima!
Dar piticii îi raspunsera:
– Nu ți-l dam nici pentru tot aurul din lume.
Daca vazu așa, feciorul de împarat îi ruga cu și mai multa staruința și ardoare:
– Atunci îndurați-va și mi-l daruiți, ca de cand i-am zarit chipul nu mai pot trai fara s-o vad pe Alba-ca-Zapada. Și v-asigur c-o voi cinsti mereu și-o voi pazi ca pe faptura care mi-e cea mai scumpa pe lume!
Auzindu-l cu cat foc vorbea, inimoșii pitici se îndurara de el și-i daruira sicriul. Feciorul de împarat își chema slugile și le porunci sa ia coșciugul pe umeri și sa-l urmeze. Și cum mergeau ei așa, se întampla ca unul dintre slujitori sa se poticneasca de-o buturuga și, din pricina zdruncinaturii, bucațica de mar pe care o înghițise Alba-ca-Zapada îi sari afara din gatlej. O clipita, doar atat sa fi trecut, și domnița deschise ochii, ridica ușurel capacul sicriului și se scula în capul oaselor. Și era din nou vie de parca s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.
– Vai, Doamne, unde ma aflu? striga ea nedumerita.
Cu ochii razand de bucurie, feciorul de împarat se apropie de dansa și-i spuse:
– Cu mine ești, cu mine!
Și-i povesti toate cate s-au întamplat. Iar la sfarșit adause:
– Îmi ești mai draga decat orice pe lumea asta și de te-ai învoi sa ma însoțești la curtea tatalui meu bine-ar fi, ca ard de dorința sa-mi fii soție.
Alba-ca-Zapada ce era sa mai spuna, ca și ei îi cazuse drag… Porni împreuna cu el și facura o nunta de se duse vestea, cu mare alai și voioșie. La nunta o poftira și pe maștera cea haina, ca de, tot o socoteau un fel de ruda… Dupa ce s-a gatit ea cu veșmintele cele mai de preț, s-a apropiat de oglinda și a întrebat-o:
– Oglinjoara, oglinjoara,
– Cine e cea mai frumoasa din țara?
Și oglinda pe data i-a raspuns:
– Frumoasa ești, craiasa, ca ziua luminoasa,
– Dar tanara domnița e mult, mult mai frumoasa!
Atunci dracoaica de femeie începu sa blesteme de ciuda și sa urle ca scoasa din minți și deodata simți ca i se face frica, dar o frica atat de îngrozitoare, ca nu știa ce sa mai faca și-ncotro s-o mai apuce. La început se codi sa mearga la nunta, dar cum nu-și gasea o clipa de liniște, gandi ca trebuie neaparat s-o vada pe tanara împarateasa.
Și de cum pași în sala tronului, dadu ochii cu Alba-ca-Zapada și, recunoscand-o, înlemni de spaima și ramase țeapana ca o momaie. Spaima pusese stapanire pe toata faptura ei; din pricina asta, împarateasa se urațea vazand cu ochii. Și atat de pocita se facu ca nici ea singura nu mai cuteza sa se priveasca în oglinda.
Își lua lumea în cap și o ținu tot într-o goana, pana se pierdu în adancul padurii salbatice, ca sa-și ascunda acolo urațenia. Și de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-o vada și nimeni nu mai știu ceva despre soarta ei. Iar Alba-ca-Zapada trai în bucurie și fericire împreuna cu tanarul împarat și, daca n-or fi murit, cu siguranța ca mai traiesc și-n zilele noastre…