Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gandea în basme şi vorbea în poezii,
O! te vad, te-aud, te cuget, tanara şi dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.
Venere, marmura calda, ochi de piatra ce scanteie,
Braţ molatic ca gandirea unui împarat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeiei, ce şi astazi tot frumoasa o revad.
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelata,
Suflet îmbatat de raze şi d-eterne primaveri,
Te-a vazut şi-a visat raiul cu gradini îmbalsamate,
Te-a vazut plutind regina printre îngerii din cer
Şi-a creat pe panza goala pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema de stele, cu surasul bland, vergin,
Faţa pala-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Caci femeia-i prototipul îngerilor din senin.
Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am vazut, femeie stearpa, fara suflet, fara foc,
Şi-am facut din tine-un înger, bland ca ziua de magie,
Cand în viaţa pustiita rade-o raza de noroc.
Am vazut faţa ta pala de o bolnava beţie,
Buza ta învineţita de-al corupţiei muşcat,
Şi-am zvarlit asupra-ţi, crudo, valul alb de poezie,
Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat.
Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoara cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon facui o sunta, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.
Dar azi valul cade, crudo! dismeţit din visuri sece,
Fruntea mea este trezita de al buzei tale-ngheţ
Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stins şi rece
Ma învaţa cum asupra-ţi eu sa caut cu dispreţ!
Tu îmi pari ca o bacanta, ce-a luat cu-nşelaciune
De pe-o frunte de fecioara mirtul verde de martir,
O fecioar-a carei suflet era sunt ca rugaciunea,
Pe cand inima bacantei e spasmodic, lung delir.
O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surasul bland, vergin,
Eu facut-am zeitate dintr-o palida femeie,
Cu inima stearpa, rece şi cu suflet de venin!
…
Plangi, copila? – C-o privire umeda şi rugatoare
Poţi din nou zdrobi şi frange apostat-inima mea?
La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adanci ca marea,
Şi sarut a tale maine, şi-i întreb de poţi ierta.
Şterge-ţi ochii, nu mai plange!… A fost cruda-nvinuirea,
A fost cruda şi nedreapta, fara razem, fara fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sunta prin iubire,
Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu parul blond.