I
Romanul nu piere.
Din varful Carpaţilor,
Din desimea brazilor,
Repezit-am ochii mei
Ca doi vulturi sprintenei
Pe cea vale adancita
Şi cu flori acoperita,
Ce se-ntinde ca o ceaţa
Pan în Dunarea mareaţa
Şi de-acolo-n departare
Pan în Nistru, pan în Mare.
Iar pe cel amar pustiu
Cu vazutul ce-ntalnii?
Întalnii viteaz oştean,
Purtand semne de roman,
Falnic, tare ca un leu
Şi cu chip frumos de zeu.
Braţu-i stang era-ncordat
Sub un scut de fier sapat
Ce ca soarele sorea
Şi pe care se zarea
O lupoaica argintie
Ce parea a fi chiar vie,
Şi sub fiara doi copii
Ce pareau a fi chiar vii.
Mana-i dreapta ţinea pala;
Iar pe cap purta cu fala
Coif de aur lucitor,
Ca un zeu nemuritor.
Cel viteaz era calare
Pe-un cal alb în nemişcare,
Şi, ca dansul, neclintit
Sta, privind spre rasarit.
Numai ochii sai mişca,
Vultureşte-i alerga,
Pe cea zare cenuşie,
Lunga, tainica, pustie,
Unde, ca prin vis trecand
S-auzea din cand în cand
Vuiet surd, grozave şoapte
Ce veneau din miazanoapte,
Zgomot lung, înaduşit
Ce venea din rasarit.
Iarba nu se clatina,
Frunza nu se legana.
Pasarea la munţi zbura,
Fiara-n codri tremura,
Caci prin lumea spaimantata
În uimire cufundata,
Treceau reci fiori de moarte,
Presimpri de rele soarte!
Iar pe cer un vultur mare,
Facand cercuri de zburare,
Se vedea plutind cu fala,
Şi-n rotirea-i triumfala
Tinea ochiul sau mareţ
Pe viteazul calareţ.
– Cine eşti? de unde eşti?
Pe la noi ce rataceşti? –
– Sunt roman şi sunt oştean
De-a-mparatului Traian!
Maica Roma cea batrana
Mi-a pus arma asta-n mana
Şi mi-a zis cu glasul sau:
Fiiul meu, alesul meu!
Tu, din toţi ai mei copii
Cel mai tare-n vitejii!
Mergi în Dacia, grabeşte,
Pe barbari de-i risipeşte,
Ş-apoi vecinic privegheaza,
Sentinela mult veteaza,
Şi te-aţine la hotare
Ca s-aud în departare
Rasunand duşmane pasuri,
Menintand barbare glasuri…
Venit-am şi am învins!
Pe barbari pe toţi i-am stins,
Şi pe ţarmurile lor
Acum, domn stapanitor,
Aştept oardele avane,
Aştept limbile duşmane
Care vin din rasarit
Ca potop nemarginit
Sa cuprinda, sa înece
Tot pamantul unde-or trece!
– O! viteze neferice,
Ai sa pieri în campi aice!
– Eu sa pier, eu?… niciodata!
Vie-o lume încruntata.
Vie valuri mari de foc…
Nici ca m-or clinti din loc.
Tot ce-i verde s-a usca,
Raurile vor seca,
Şi pustiul tot mereu
S-a laţi-mprejurul meu,
Dar eu vecinic în picioare
Printre valuri arzatoare
Voi lupta, lupta-voi foarte
Far-a fi atins de moarte,
Caci roman sunt în putere,
Şi romanu-n veci nu piere!
II
Apa trece, pietrele raman.
Abie zice, şi deodata
Fulgera-n cer o sageata,
Vajaie, vine, loveşte
Scutul care zanganeşte
Ş-o respinge,- o zvarle jos
Ca pe-un şarpe veninos.
Dupa dansa-n departare,
Colo-n fund, în fund la zare,
Se iveşte-un negru nor
Plin de zgomot sunator
Ce tot vine, ce tot creşte
Şi pe campuri se laţeşte
Cat e zare de zarit
Între nord şi rasarit!
– Sentinela, privegheaza,
Norul crunt înainteaza,
Sentinela! te arata,
Norul crunt se sparge!… Iata
Iata oardele avane,
Iata limbile duşmane
De gepizi şi de bulgari,
De lombarzi şi de avari!
Vin şi hunii, vin şi goţii,
Vin potop, potop cu toţii
Pe cai iuţi ca randunele,
Fara fraie, fara şele,
Cai sirepi ce fug ca vantul
De cutremura pamantul!
Mulţi sunt ca nisipul marii,
Mulţi ca ghearele mustrarii
Într-un suflet pacatos,
Într-un cuget sangeros!…
Sai, romane, pe omor,
Fa-te fulger razbitor,
Fa-te Dunare turbata,
Fa-te soarta ne-mpacata,
Caci potopul iata-1 vine
Şi-i amar, amar de tine!
– Vie!…
Ca o stanca nalta
Ce din varf de munte salta,
Tuna, se rostogoleşte,
Cade, rumpe şi zdrobeşte
Codrii vechi din a sa cale
Pan în fund, în fund devale!
Astfel crunt ostaşul meu
Îşi izbeşte calul sau
Peste codrii mişcatori
De barbari navalitori.
El îi sparge, şi-i razbeşte,
Snopuri, snopuri îi coseşte,
Şi-i înfrange, şi-i respinge,
Şi-i alunga, şi-i învinge!
Calu-i turba, muşca, sare,
Nechezand cu înfocare,
Calca trupuri sub picioare,
Sfarma arme sunatoare
Şi cu greu în sange-noata,
Şi mereu se-ndeasa-n gloata.
Crunt razboi! privire crunta!
Fiul Romei se încrunta…
Fulgeri ies din ochii sai!
Fulgera mii de scantei
Dintr-a armelor ciocniri
Şi lucioase zanganiri.
Zbor topoarele-aruncate,
Zbarnaie-arcele-ncordate
Şi sageţile uşoare
Noureaza mandrul soare
Caii salta şi necheaza,
Lupta urla, se-ncleşteaza
Şi barbarii toţi gramada
Morţii crude se dau prada!
Zece cad, o suta mor,
Sute vin în locul lor!
Mii întregi se risipesc,
Alte mii în loc sosesc!
Dar viteazul cu-a sa pala
Face drum printre navala,
Şi patrunde prin sageţi,
Ca-i roman cu şapte vieţi!
În zadar hidra turbeaza,
Trupu-i groaznic încordeaza,
Geme, urla şi craşneşte
Şi-mprejur se-ncolaceşte.
Fiul Romei se aprinde,
Hidra-n maine-i o cuprinde
Ş-o sugruma, şi o sfarma,
Ş-o învinge, şi o darma!…
Fug gepizii, fug bulgarii,
Şi lombarzii, şi avarii,
Fug şi hunii, fug şi goţii,
Fug potop, potop cu toţii,
Şi se duc, se duc ca vantul
Asurzind întreg pamantul
De-a lor urlete barbare,
De-a lor vaiete amare!
III
Roma, Roma nu mai este.
Unde-s oardele avane?
Unde-s limbile duşmane?
Au pierit, s-au stins din faţa
Precum toamna-n dimineaţa,
Se topesc, se sting la soare
Negurile-otravitoare!
Cu ce vifor de urgie
Navalira-n Romanie!
Cum venira de turbaţi,
Ca balauri încruntaţi,
Cu o falca-n cerul sfant
Şi cu alta pe pamant!
Dar s-au dus cum n-au venit
În pustiul lor cumplit,
Parasind în urma lor
Campul luptei de omor!
Lat e campul celei lupte,
Lat şi plin de arme rupte,
Plin de trupuri faramate
Care zac gramezi culcate,
Plin de sange ce-1 pateaza
Şi vazduhul abureaza!
Unde sunt atatea vieţi,
Unde-s ochii îndrazneţi?
Moartea rece le-a cuprins,
Într-o clipa ea le-a stins,
Şi pe campul cel de moarte,
Crunt locaş de rele soarte,
S-a lasat acum deodata
O tacere-nfricoşata!
Numai cand, din vreme-n vreme,
Se aude-un glas ce geme,
O jelire-ntristatoare,
Un suspin de om ce moare,
Sau nechezul dureros
Unui cal rasturnat jos,
Care cheama ne-ncetat
Pe stapanu-i jos culcat.
Soarele îşi schimba locul!
Şi apune roş ca focul,
Intinzand pe cea campie
O vapseala purpurie
Ca un sangeros veşmant
Peste-un lung şi trist mormant!
Iar în naltul cerului,
Deasupra mormantului,
Ţipa vulturul cu fala
Şi-n rotirea-i triumfala
Incununa cu-al sau zbor
Pe viteazu-nvingator.
Sa traieşti, ostaş romane,
Stalp al lumii apusane!
Tu cu pieptu-ţi ai oprit
Valul crunt din rasarit,
Şi cu braţul tau armat
Pasul soartei 1-ai schimbat!
Dar ce zic!… un fior rece
Prin a lumii vine trece,
Caci deodat-un glas prin lume,
Fara seaman, fara nume,
Suna, duce-o neagra veste:
Roma, Roma nu mai este!…
Zis-a glasul, un rasunet
Lung raspunde ca un tunet,
Şi a Romei vultur falnic
Cade, dand un ţipat jalnic!
Zis-a glasul, şi cu jale
Plangand soarta mumei sale,
Fiul Romei cei batrane
Scapa armele din maine,
Pleaca fruntea şi-n durere
Moartea cheama, moarte cere!
Iara calu-i fraţior,
Nechezand încetişor,
Campul luptei paraseşte
Şi spre munţi încet porneşte,
Ducand lin şi nesimţit
Pe stapanul lui iubit…
Ei se duc în trista cale
Şi pe urma lor devale
Cade-o noapte-ntunecoasa,
Noapte oarba, fioroasa
Ca fundul pamantului,
Ca taina mormantului!
Şi sub neagra sa aripa
Se şterg toate într-o clipa
Cum se şterge de uşor
Visul cel amagitor,
Şi ca suvenirul sfant
Celor care nu mai sunt!…