Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba,
Ce cu-a turmelor paşune, a ei patrie ş-o schimba,
La pamant dormea ţinandu-şi capatai mana cea dreapta;
Dara ochiu-nchis afara, înlauntru se deşteapta.
Vede cum din ceruri luna luneca şi se coboara
Şi s-apropie de dansul preschimbata în fecioara.
Înflorea cararea ca de pasul blandei primaveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri;
Codrii se înfioreaza de atata frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur straveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fina ca o bura,
Scanteind plutea prin aer şi pe toate din natura
Şi prin mandra fermecare sun-o muzica de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţa curcubeele de noapte…
Ea, şezand cu el alaturi, mana fina i-o întinde,
Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde:
– Las’ sa leg a mea viaţa de a ta… În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu sa fiu a ta stapana, tu stapan vieţii mele.
Şi cum o privea sultanul, ea se-ntuneca… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare,
Care creşte într-o clipa ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se laţeşte;
Umbra lui cea uriaşa orizontul îl cuprinde
Şi sub dansul universul într-o umbra se întinde;
Iar în patru parţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunarea batrana –
Umbra arborelui falnic peste toate e stapana.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corabiile negre leganandu-se pe rauri,
Valurile verzi de graie leganandu-se pe lanuri,
Marile ţarmuitoare şi cetaţi langa limanuri,
Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaş covor,
Vede ţara langa ţara şi popor langa popor –
Ca prin neguri alburie se strevad şi se prefac
În întinsa-mparaţie sub o umbra de copac.
Vulturii porniţi la ceruri pan’ la ramuri nu ajung;
Dar un vant de biruinţa se porneşte îndelung
Şi loveşte randuri, randuri în frunzişul sunator,
Strigate de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburata şi înalta,
Urlete de batalie s-alungau dupaolalta,
Însa frunzele-ascuţite se îndoaie dupa vant
Şi deasupra Romei noua se înclina la pamant.
Se cutremura sultanul… se deşteapta… şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;
Dupa gratii de fereastra o copila el zari
Ce-i zambeşte, mladioasa ca o creanga de alun;
E a şeihului copila, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul ca-i trimis de la profet,
Ca pe-o clipa se-nalţase chiar în rai la Mohamet,
Ca din dragostea-i lumeasca un imperiu se va naşte,
Ai caruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.
Visul sau se-nfiripeaza şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împaraţia tot mai larga se sporeşte,
Iara flamura cea verde se înalţa an cu an,
Neam cu neam urmandu-i zborul şi sultan dupa sultan.
Astfel ţara dupa ţara drum de glorie-i deschid…
Pan-în Dunare ajunge furtunosul Baiazid…
La un semn, un ţarm de altul, legand vas de vas, se leaga
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreaga;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntuneca pamantul la Rovine în campii;
Raspandindu-se în roiuri, întind corturile mari…
Numa-n zarea departata suna codrul de stejari.
Iata vine-un sol de pace c-o naframa-n varf de baţ.
Baiazid, privind la dansul, îl întreaba cu dispreţ:
– Ce vrei tu?
– Noi? Buna pace! Şi de n-o fi cu banat,
Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe maritul împarat.
La un semn deschisa-i calea şi s-apropie de cort
Un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port.
– Tu eşti Mircea?
– Da-mparate!
– Am venit sa mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroana într-o ramura de spini.
– Orice gand ai, împarate, şi oricum vei fi sosit,
Cat suntem înca pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinarii însa, Doamne, sa ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi razboi ca sa ne cerţi,
Ori vei vrea sa faci întoarsa de pe-acuma a ta cale,
Sa ne dai un semn şi noua de mila Mariei tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi.
– Cum? Cand lumea mi-e deschisa, a privi gandeşti ca pot
Ca întreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, batrane, caţi în cale mi s-au pus!
Toata floarea cea vestita a întregului Apus,
Tot ce sta în umbra crucii, împaraţi şi regi s-aduna
Sa dea piept cu uraganul ridicat de semiluna.
S-a-mbracat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasa a cuprins pamant şi mare.
N-au avut decat cu ochiul ori cu mana semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţa se mişcara rauri-rauri,
Ori din codri rascolite, ori starnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adanca ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca paduri de lanci şi sabii,
Tremura înspaimantata marea de-ale lor corabii!…
La Nicopole vazut-ai cate tabere s-au strans
Ca sa steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Cand vazui a lor mulţime, cata frunza, cata iarba,
Cu o ura ne’mpacata mi-am şoptit atunci în barba,
Am jurat ca peste danşii sa trec falnic, fara pas,
Din pristolul de la Roma sa dau calului ovas…
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţa, sa ma-mpiedec de-un moşneag?
– De-un moşneag, da, împarate, caci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rand, el este domnul Ţarii Romaneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodata sa ajungi sa ne cunoşti,
Nici ca Dunarea sa-nece spumegand a tale oşti.
Dupa vremuri mulţi venira, începand cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împaraţi pe care lumea nu putea sa-i mai încapa
Au venit şi-n ţara noastra de-au cerut pamant şi apa –
Şi nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimant,
Cum venira, se facura toţi o apa ş-un pamant.
Te faleşti ca înainte-ţi rasturnat-ai valvartej
Oştile leite-n zale de-mparaţi şi de viteji?
Tu te lauzi ca Apusul înainte ţi s-a pus?…
Ce-i mana pe ei în lupta, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau sa-i smulga de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţa cata orice cavaler.
Eu? Îmi apar saracia şi nevoile şi neamul…
Şi de-aceea tot ce mişca-n ţara asta, raul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iara ţie duşman este,
Duşmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dara iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!
Şi abia pleca batranul… Ce mai freamat, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa;
Calareţii umplu campul şi roiesc dupa un semn
Şi în caii lor salbatici bat cu scarile de lemn,
Pe copite iau în fuga faţa negrului pamant,
Lanci scanteie lungi în soare, arcuri se întind în vant,
Şi ca nouri de arama şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecandu-l, vin sageţi de pretutindeni,
Vajaind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…
Urla campul şi de tropot şi de strigat de bataie.
În zadar striga-mparatul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridica înspre oaste,
Caci cuprinsa-i de pieire şi în faţa şi în coaste,
Caci se clatina rarite şiruri lungi de batalie;
Cad asabii ca şi palcuri risipite pe campie,
În genunchi cadeau pedestri, colo caii se rastoarna,
Cand sageţile în valuri, care şuiera, se toarna
Şi, lovind în faţa,-n spate, ca şi crivaţul şi gerul,
Pe pamant lor li se pare ca se naruie tot cerul…
Mircea însuşi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calca totul în picioare;
Durduind soseau calarii ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele pagane trec rupandu-şi large uliţi;
Risipite se-mpraştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţarii steaguri,
Ca potop ce prapadeşte, ca o mare turburata –
Peste-un ceas paganatatea e ca pleava vanturata.
Acea grindin-oţelita înspre Dunare o mana,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia romana.
Pe cand oastea se aşeaza, iata soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţarii sa-ncunune
Cu un nimb de biruinţa; fulger lung încremenit
Margineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pan’ ce izvorasc din veacuri stele una cate una
Şi din neguri, dintre codri, tremurand s-arata luna:
Doamna marilor ş-a nopţii varsa linişte şi somn.
Langa cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zambind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţa dragei sale, de la Argeş mai departe:
“De din vale de Rovine
Graim, Doamna, catre Tine,
Nu din gura, ci din carte,
Ca ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mari, ruga
Sa-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mandru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprancenele;
Ca şi eu trimite-voi
Ce-i mai mandru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprancenele.
Şi sa ştii ca-s sanatos,
Ca, mulţamind lui Cristos,
Te sarut, Doamna, frumos.”
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De-aşa vremi se-nvrednicira cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii şi irozii…
În izvoadele batrane pe eroi mai pot sa caut;
Au cu lira visatoare ori cu sunete de flaut
Poţi sa-ntampini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de moda de va scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapandu-şi nula, va citeaza toţi nerozii,
Mestecand veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Ramaneţi în umbra sfanta, Basarabi şi voi Muşatini,
Descalecatori de ţara, datatori de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastra
De la munte pan’ la mare şi la Dunarea albastra.
Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?
N-o sa aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem langa capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe strada şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se lupta cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţarii, care joaca ca pe funii,
Maşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede ca viaţa-i e curata ca cristalul?
Nici visezi ca înainte-ţi sta un stalp de cafenele,
Ce îşi rade de-aste vorbe înganandu-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fara suflet, fara cuget,
Cu privirea-mparoşata şi la falci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovaraşii sai spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-avand virtute, iar în ei moneda calpa,
Chintesenţa de mizerii de la creştet pana-n talpa.
Şi deasupra tuturora, oastea sa şi-o recunoasca,
Îşi arunca pocitura bulbucaţii ochi de broasca…
Dintr-aceştia ţara noastra îşi alege astazi solii!
Oameni vrednici ca sa şaza în zidirea sfintei Golii,
În cameşi cu maneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezaminte,
Unde spumega desfraul în mişcari şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplauda frenetic schime, cantece şi jocuri…
Şi apoi în sfatul ţarii se adun sa se admire
Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi
Sa ajung-a fi stapana şi pe ţara şi pe noi!
Tot ce-n ţarile vecine e smintit şi starpitura,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natura,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scursera aicea şi formeaza patrioţii,
Încat fonfii şi flecarii, gagauţii şi guşaţii,
Balbaiţi cu gura stramba sunt stapanii astei naţii!
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte rai şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii sa va zica voua oameni!
Şi aceasta ciuma-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au sa ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocara,
Îndraznesc ca sa rosteasca pan’ şi numele tau… ţara!
La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos…
Ce a scos din voi Apusul, cand nimic nu e de scos?
Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţa de pomada,
Cu monoclu-n ochi, drept arma beţişor de promenada,
Vestejiţi fara de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-avand în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toata vrun papuc de curtezana…
O, te-admir, progenitura de origine romana!
Şi acum priviţi cu spaima faţa noastra sceptic-rece,
Va miraţi cum de minciuna astazi nu vi se mai trece?
Cand vedem ca toţi aceia care vorbe mari arunca
Numai banul îl vaneaza şi caştigul fara munca,
Azi, cand fraza lustruita nu ne poate înşela,
Astazi alţii sunt de vina, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atatat arama sfaşiind aceasta ţara,
Prea facuraţi neamul nostru de ruşine şi ocara,
Prea v-aţi batut joc de limba, de strabuni şi obicei,
Ca sa nu s-arate-odata ce sunteţi – nişte mişei!
Da, caştigul fara munca, iata singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lasaţi macar stramoşii ca sa doarma-n colb de cronici;
Din trecutul de marire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punand mana pe ei,
Sa-i împarţi în doua cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în doua temniţi large cu de-a sila sa-i aduni,
Sa dai foc la puşcarie şi la casa de nebuni!