Scrisoarea II -

De ce pana mea ramane în cerneala, ma întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngramadite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, saltareţele dactile?
Daca tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt,
Ai vedea ca am cuvinte pana chiar sa o fi rupt,
Caci întreb, la ce-am începe sa-ncercam în lupta dreapta
A turna în forma noua limba veche şi-nţeleapta?
Acea tainica simţire, care doarme-n a ta harfa,
În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfa,
Cand cu sete cauţi forma ce sa poata sa te-ncapa,
Sa le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apa?
Însa tu îmi vei raspunde ca e bine ca în lume
Prin frumoasa stihuire sa patrunza al meu nume,
Sa-mi atrag luare-aminte a barbaţilor din ţara,
Sa-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunaoara,
Şi dezgustul meu din suflet sa-l împac prin a mea minte. –
Dragul meu, cararea asta s-a batut de mai nainte;
Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearca prin poeme sa devina cumularzi,
Închinand ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cantaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane;
Iar cararile vieţii fiind grele şi înguste,
Ei încearca sa le treaca prin protecţie de fuste,
Dedicand broşuri la dame a caror barbaţi ei spera
C-ajungand candva miniştri le-a deschide cariera. –
De ce nu voi pentru nume, pentru glorie sa scriu?
Oare glorie sa fie a vorbi într-un pustiu?
Azi, cand patimilor proprii muritorii toţi sunt robi,
Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor închina, numind mare pe-un pitic
Ce-o beşica e de spuma într-un secol de nimic.

Încorda-voi a mea lira sa cant dragostea? Un lanţ
Ce se-mparte cu fraţie între doi şi trei amanţi.
Ce? sa-ngani pe coarda dulce, ca de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n opereta e condus de Menelaos?
Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoala,
Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoiala;
La aceste acad?mii de ştiinţ- a zanei Vineri
Tot mai des se perindeaza şi din tineri în mai tineri,
Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,
Pana cand din şcoala toata o ruina a ramas.

Vai! tot mai gandeşti la anii cand visam în acad?mii,
Ascultand pe vechii dascali carpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stand s-adune
Şi-n a lucrurilor peteci cautand înţelepciune?
Cu murmurele lor blande, un izvor de horum-harum
Caştigand cu clipoceala nervum rerum gerendarum;
Cu evlavie adanca ne-nvarteau al minţii scripet,
Leganand cand o planeta, cand pe-un rege din Egipet.

Parca-l vad pe astronomul cu al negurii repaos,
Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos
Şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne-nvaţa
Ca epocile se-nşira ca margelele pe aţa.
Atunci lumea-n capaţana se-nvartea ca o morişca,
De simţeam, ca Galilei, ca com?dia se mişca. –
Ameţiţi de limbe moarte, de planeţi, de colbul şcolii,
Confundam pe bietul dascal cu un crai mancat de molii
Şi privind painjenişul din tavan, de pe pilaştri,
Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri
Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pilda
Catre vreo trandafirie şi salbatica Clotilda.
Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic
Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.
Scarţiirea de condeie dadea farmec astei linişti,
Vedeam valuri verzi de grane, undoiarea unei inişti,
Capul greu cadea pe banca, pareau toate-n infinit;
Cand suna, ştiam ca Ramses trebuia sa fi murit.

Atunci lumea cea gandita pentru noi avea fiinţa,
Şi, din contra, cea aievea ne parea cu neputinţa.
Azi abia vedem ce stearpa şi ce aspra cale este
Cea ce poate sa convie unei inime oneste;
Iar în lumea cea comuna a visa e un pericul,
Caci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul.

Şi de-aceea de-azi-nainte poţi sa nu ma mai întrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispita de la trebi,
De ce dorm îngramadite între galbenele file
Iambii suitori, troheii, saltareţele dactile…
De-oi urma sa scriu în versuri, teama mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceap-a lauda.
Daca port cu uşurinţa şi cu zambet a lor ura,
Laudele lor desigur m-ar mahni peste masura.