Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumanare,
Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare,
Caci perdelele-ntr-o parte cand le dai, şi în odaie
Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate
De dureri, pe care însa le simţim ca-n vis pe toate.
Luna tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci
Şi gandirilor dand viaţa, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara,
Şi caţi codri-ascund în umbra stralucire de izvoara!
Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate,
Cand pluteşti pe mişcatoarea marilor singuratate!
Cate ţarmuri înflorite, ce palate şi cetaţi,
Strabatute de-al tau farmec ţie singura-ţi araţi!
Şi în cate mii de case lin patruns-ai prin fereşti,
Cate frunţi pline de ganduri, ganditoare le priveşti!
Vezi pe-un rege ce-mpanzeşte globu-n planuri pe un veac,
Cand la ziua cea de maine abia cuget-un sarac…
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotriva-i stapaneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotriva fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul cauta-n oglinda de-şi bucleaza al sau par,
Altul cauta în lume şi în vreme adevar,
De pe galbenele file el aduna mii de coji,
A lor nume trecatoare le însamna pe raboj;
Iara altu-mparte lumea de pe scandura tarabii,
Socotind cat aur marea poarta-n negrele-i corabii.
Iar colo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate,
Într-un calcul fara capat tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurand halatul vechi,
Îşi înfunda gatu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscaţiv aşa cum este, garbovit şi de nimic,
Universul fara margini e în degetul lui mic,
Caci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheaga,
Noaptea-adanc-a veciniciei el în şiruri o dezleaga;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umar
Aşa el sprijina lumea şi vecia într-un numar.
Pe cand luna straluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipa-l poarta gandul îndarat cu mii de veacuri,
La-nceput, pe cand fiinţa nu era, nici nefiinţa,
Pe cand totul era lipsa de viaţa şi voinţa,
Cand nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Cand patruns de sine însuşi odihnea cel nepatruns.
Fu prapastie? genune? Fu noian întins de apa?
N-a fost lume priceputa şi nici minte s-o priceapa,
Caci era un întuneric ca o mare far-o raza,
Dar nici de vazut nu fuse şi nici ochi care s-o vaza.
Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împacata stapanea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişca… cel întai şi singur. Iata-l
Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stapanul fara margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eterna se desface în faşii,
De atunci rasare lumea, luna, soare şi stihii…
De atunci şi pana astazi colonii de lumi pierdute
Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorand din infinit,
Sunt atrase în viaţa de un dor nemarginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pamantul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învaţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul,
În acea nemarginire ne-nvartim uitand cu totul
Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata,
Ca-ndaratu-i şi-nainte-i întuneric se arata.
Precum pulberea se joaca în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza înceteaza,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adanca,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine înca…
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n întuneric,
Caci e vis al nefiinţei universul cel himeric…
În prezent cugetatorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipa gandu-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mandru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rana printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţa şi s-azvarl rebeli în spaţ’
Ei, din franele luminii şi ai soarelui scapaţi;
Iar catapeteasma lumii în adanc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamna toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Caci nimic nu se întampla în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Caci în sine împacata reîncep-eterna pace…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Începand la talpa însaşi a mulţimii omeneşti
Şi suind în susul scarii pan’ la frunţile craieşti,
De a vieţii lor enigma îi vedem pe toţi munciţi,
Far-a şti sa spunem care ar fi mai nenorociţi…
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridica cine poate,
Pe cand alţii stand în umbra şi cu inima smerita
Neştiuţi se pierd în taina ca şi spuma nezarita –
Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc?…
Ca şi vantu-n valuri trece peste traiul omenesc.
Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l…
Ce-o sa aiba din acestea pentru el, batranul dascal?
Nemurire, se va zice. Este drept ca viaţa-ntreaga,
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leaga.
“De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o sa-l poarte
Secolii din gura-n gura şi l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Şi-or gasi, cu al meu nume, adapost a mele scrieri!”
O, sarmane! ţii tu minte cate-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, cate singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o faşie,
Vre o umbra de gandire, ori un petec de hartie;
Şi cand propria ta viaţa singur n-o ştii pe de rost,
O sa-şi bata alţii capul s-o patrunza cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri bracuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o sa-l puna la cantari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strange-n doua şiruri, aşezandu-te la coada,
În vro nota prizarita sub o pagina neroada.
Poţi zidi o lume-ntreaga, poţi s-o sfarami… orice-ai spune,
Peste toate o lopata de ţarana se depune.
Mana care-au dorit sceptrul universului şi ganduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scanduri…
Or sa vie pe-a ta urma în convoi de-nmormantare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slavindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te aşteapta.
Ba sa vezi… posteritatea este înca şi mai dreapta.
Neputand sa te ajunga, crezi c-or vrea sa te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi danşii… Magulit e fiecare
Ca n-ai fost mai mult ca dansul. Şi prostatecele nari
Şi le umfla orişicine în savante adunari
Cand de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte.
Astfel încaput pe mana a oricarui, te va drege,
Rele-or zice ca sunt toate cate nu vor înţelege…
Dar afara de acestea, vor cata vieţii tale
Sa-i gaseasca pete multe, rautaţi şi mici scandale –
Astea toate te apropie de danşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revarsat-o, ci pacatele şi vina,
Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mana de pamant;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decat tot ce ai gandit.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Între ziduri, printre arbori ce se scutura de floare,
Cum revarsa luna plina liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţita li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Caci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrarii
Şi ridica mii de umbre dupa stinsul lumanarii…
Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara,
Şi caţi codri-ascund în umbra stralucire de izvoara!
Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate,
Cand pluteşti pe mişcatoarea marilor singuratate,
Şi pe toţi ce-n asta lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotriva-i stapaneşte raza ta şi geniul morţii!