Biblia ne povesteşte de Samson, cum ca muierea,
Cand dormea, taindu-i parul, i-a luat toata puterea
De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii,
Ca dovada de ce suflet sta în piepţii unei rochii…
Tinere, ce plin de visuri urmareşti vre o femeie,
Pe cand luna, scut de aur, straluceşte prin alee
Şi pateaza umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi.
Te îmbeţi de feeria unui mandru vis de vara,
Care-n tine se petrece… Ia întreab-o bunaoara –
O sa-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode,
Pe cand inima ta bate ritmul sfant al unei ode…
Cand cocheta de-al tau umar ţi se razima copila,
Dac-ai inima şi minte, te gandeşte la Dalila.
E frumoasa, se-nţelege… Ca copiii are haz,
Şi cand rade face înca şi gropiţe în obraz
Şi gropiţe face-n unghiul ucigaşei sale guri
Şi la degetele mainii şi la orice-ncheieturi.
Nu e mica, nu e mare, nu-i subţire, ci-mplinita,
Încat ai ce strange-n braţe – numai buna de iubita.
Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i şade bine
Şi o prinde orice lucru, caci aşa se şi cuvine.
Daca vorba-i e placuta, şi tacerea-i înca place;
Vorba zice: “fugi încolo”, rasul zice: “vino-ncoace!�
Umbla parca amintindu-şi vre un cantec, alintata,
Pare ca i-ar fi tot lene şi s-ar cere sarutata.
Şi se-nalţa din calcaie sa-ţi ajunga pan’ la gura,
Daruind c-o sarutare acea tainica caldura,
Ce n-o are decat numai sufletul unei femei…
Cata fericire crezi tu c-ai gasi în braţul ei!
Te-ai însenina vazandu-i rumenirea din obraji –
Ea cu toane, o craiasa, iar tu tanar ca un paj –
Şi adanc privind în ochii-i, ţi-ar parea cum ca înveţi
Cum viaţa preţ sa aiba şi cum moartea s-aiba preţ.
Şi, înveninat de-o dulce şi fermecatoare jale,
Ai vedea în ea craiasa lumii gandurilor tale,
Aşa ca, închipuindu-ţi lacramoasele ei gene,
Ţi-ar parea mai mandra decat Venus Anadyomene,
Şi, în chaosul uitarii, oricum orele alerge,
Ea, din ce în ce mai draga, ţi-ar cadea pe zi ce merge.
Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei cautatura,
Ca deprindere, grimasa este zambetul pe gura,
Ca întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos,
Şi ca sufletul ţi-l pierde fara de nici un folos?
În zadar boltita lira, ce din şapte coarde suna,
Tanguirea ta de moarte în cadenţele-i aduna;
În zadar în ochi avea-vei umbre mandre din poveşti,
Precum iarna se aşeaza flori de gheaţa pe fereşti,
Cand în inima e vara…; în zadar o rogi: “Consacra-mi
Creştetul cu-ale lui ganduri, sa-l sfinţesc cu-a mele lacrami!”
Ea nici poate sa-nţeleaga ca nu tu o vrei… ca-n tine
E un demon ce-nseteaza dupa dulcile-i lumine,
C-acel demon plange, rade, neputand s-auza plansu-şi,
Ca o vrea… spre-a se-nţelege în sfarşit pe sine însuşi,
Ca se zbate ca un sculptor fara braţe şi ca geme
Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,
Pan-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere,
Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cadere.
Ea nu ştie c-acel demon vrea sa aiba de model
Marmura-i cu ochii negri şi cu glas de porumbel
Şi ca nu-i cere drept jertfa pe-un altar înalt sa moara
Precum în vechimea sfanta se junghiau odinioara
Virginile ce statura sculptorilor de modele,
Cand taiau în marmor chipul unei zane dupa ele.
S-ar pricepe pe el însuşi acel demon… s-ar renaşte,
Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte
Şi, patruns de-ale lui patimi şi amoru-i, cu nesaţiu
El ar frange-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu;
Ar atrage-n visu-i mandru a izvoarelor murmururi,
Umbra umeda din codri, stelele ce ard de-a pururi,
Şi-n acel moment de taina, cand s-ar crede ca-i ferice,
Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice
Şi cu patima adanca ar privi-o s-o adore,
De la ochii ei cei tineri mantuirea s-o implore;
Ar voi în a lui braţe sa o ţina-n veci de veci,
Dezgheţand cu sarutarea-i raza ochilor ei reci.
Caci de piatra de-ar fi, înca s-a-ncalzi de-atat amor,
Cand cazandu-i în genunche, i-ar vorbi tanguitor,
Fericirea înecandu-l, el ar sta sa-nnebuneasca,
Ca-n furtuna lui de patimi şi mai mult sa o iubeasca.
Ştie oare ea ca poate ca sa-ţi dea o lume-ntreaga,
C-aruncandu-se în valuri şi cercand sa te-nţeleaga
Ar umplea-a ta adancime cu luceferi luminoşi?
Cu zambiri de curtezana şi cu ochi bisericoşi,
S-ar preface ca pricepe. Magulite toate sunt
De-a fi umbra frumuseţii cei eterne pe pamant.
O femeie între flori zi-i şi o floare-ntre femei –
Ş-o sa-i placa. Dar o pune sa aleaga între trei
Ce-o-nconjoara, toţi zicand ca o iubesc – cat de naiva -,
Vei vedea ca de odata ea devine pozitiva.
Tu cu inima şi mintea poate eşti un paravan
Dupa care ea atrage vre un june curtezan,
Care intra ca actorii cu pasciorul marunţel,
Lasand val de mirodenii şi de vorbe dupa el,
O chioreşte cu lornionul, butonat cu o garofa,
Opera croitoreasca şi în spirit şi în stofa;
Poate ca-i convin tuspatru craii carţilor de joc
Şi-n camara inimioarei i-aranjeaza la un loc…
Şi cand dama cocheteaza cu privirile-i galante,
Împarţind ale ei vorbe între-un crai batran şi-un fante,
Nu-i minune ca simţirea-i sa se poata înşela,
Sa confunde-un crai de pica cu un crai de mahala…
Caci cu dorul tau demonic va vorbi calugareşte,
Pe cand craiul cel de pica de s-arata, pieptu-i creşte,
Ochiul îngheţat i-l umplu ganduri negre de amor
Şi deodata e vioaie, sta picior peste picior,
Ş-acel sec în judecata-i e cu duh şi e frumos…
A visa ca adevarul sau alt lucru de prisos
E în stare ca sa schimbe în natur-un fir de par,
Este piedica eterna ce-o punem la adevar.
Aşadar, cand plin de visuri, urmareşti vre o femeie,
Pe cand luna, scut de aur, straluceşte prin alee
Şi pateaza umbra verde cu fantasticele-i dungi:
Nu iuta ca doamna are minte scurta, haine lungi.
Te îmbeţi de feeria unui mandru vis de vara,
Care-n tine se petrece…
Ia întreab-o, bunaoara,
Ş-o sa-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode,
Pe cand inima ta bate-n ritmul sfant al unei ode…
Cand vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila –
De ai inima şi minte – feri în laturi, e Dalila!