Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici samburul luminii de viaţa datator,
Nu era azi, nici maine, nici ieri, nici totdeuna,
Caci unul erau toate şi totul era una;
Pe cand pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata
Erau din randul celor ce n-au fost niciodata,
Pe-atunci erai Tu singur, încat ma-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?
El singur zeu statut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scanteii,
El zeilor da suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mantuire:
Sus inimile voastre! Cantare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi el îmi dete ochii sa vad lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vanturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cantec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe langa-acestea cerşesc înc-un adaos:
Sa-ngaduie intrarea-mi în vecinicul repaos!
Sa blesteme pe-oricine de mine-o avea mila,
Sa binecuvanteze pe cel ce ma împila,
S-asculte orice gura, ce-ar vrea ca sa ma rada,
Puteri sa puie-n braţul ce-ar sta sa ma ucida,
Ş-acela între oameni devina cel întai
Ce mi-a rapi chiar piatra ce-oi pune-o capatai.
Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec,
Pan’ ce-oi simţi ca ochiu-mi de lacrime e sec,
Ca-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu ma mai cunoaşte,
Ca chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Ca pot sa-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Cand ura cea mai cruda mi s-a parea amor…
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea sa mor.
Strain şi far’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţa l-arunce,
Ş-aceluia, Parinte, sa-i dai coroana scumpa,
Ce-o sa asmuţe cainii, ca inima-mi s-o rumpa,
Iar celui ce cu pietre ma va izbi în faţa,
Îndura-te, stapane, şi da-i pe veci viaţa!
Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ţi mulţumesc
Ca tu mi-ai dat în lume norocul sa traiesc.
Sa cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ura şi blestemuri aş vrea sa te înduplec,
Sa simt ca de suflarea-ţi suflarea mea se curma
Şi-n stingerea eterna dispar fara de urma!