Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stateam la o margine-a orei,
tu – la cealalta,
ca doua toarte de amfora.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vartejul lor putea fi aproape zarit,
şi deodata,
îmi lasam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pamant,
numai ca sa privesc iarba-nclinata
de caderea vreunui cuvant,
ca pe sub laba unui leu alergand.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cat te iubeam mai mult, cu atat
repetau, într-un vartej aproape vazut,
structura materiei, de la-nceput.