La voi alearga totdeauna
Truditu-mi suflet sa se-nchine;
Voi singuri strajuiţi altarul
Nadejdii noastre de mai bine.
Al vostru-i plansul strunei mele,
Creştini ce n-aveţi sarbatoare,
Voi, cei mai buni copii ai firii,
Urziţi din lacrimi şi sudoare.
Cu mila-i nesfarşita, cerul
Clipirii voastre-nduioşate
I-a dat cea mai curata raza
Din sfanta lui seninatate.
El v-a dat suflet sa tresara
Şi inima sa se-nfioare,
De glasul frunzelor din codru,
De şopot tainic de izvoare.
În coapsa graitoarei mirişti
Devreme plugul vostru ara;
E primavara pe campie,
Şi-n ochiul vostru-i primavara.
Bland tainele vi le desface
Din sanu-i milostiva glie,
Caci toata floarea va cunoaşte
Şi toata frunza ei va ştie.
Purtaţi cu braţele-amandoua
A muncii rodnica povara,
Sub stralucirea-nlacrimata
A dimineţilor de vara.
Şi nimeni truda nu v-alina,
Doar bunul cerului parinte,
De sus, pe frunte va aşaza
Cununa razelor lui sfinte.
A voastra-i jalea cea mai mare,
A voastra-i truda cea mai sfanta,
Stapanul vitreg va loveşte,
Cand cerul bine-va-cuvanta.
Dar daca-n schimbul painii voastre,
Piticul va plateşte fiere,
Îndurator v-asculta Domnul
Şi va trimite mangaiere.
Cand doarme plugul pe rotile,
În pacea serilor de toamna,
La voi coboara Cosanzeana,
A visurilor noastre doamna.
Vin crai cu argintate coifuri
Şi-n aur zanele balaie:
Atata stralucire-ncape
În bietul bordeiaş de paie.
Fraţi buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mandrei bolţi albastre,
Sfinţiţi cu roua suferinţii
Ţarana plaiurilor noastre!
Din casa voastra, unde-n umbra
Plang doinele şi rade hora,
Va straluci odata vremii
Norocul nostru,-al tuturora.
A mea e lacrima ce-n tremur
Prin sita genelor se frange,
Al meu e cantul ce-n pustie
Neputincioasa jale-şi plange.
Ci-n pacea obidirii voastre,
Ca-ntr-un întins adanc de mare.
Traieşte-nfricoşatul vifor
Al vremilor razbunatoare.