La Picior-de-munte,
Pe dealuri marunte,
Prin plaiuri tacute,
De vanturi batute,
Urca şi scoboara
Şi drumul masoara
Trei turme de oi,
De oi, tot ţigai,
Cu harnici dulai,
Ş-un mandru cioban,
Tanar moldovean,
Cu trei dorojani,
Feciori de mocani.
Sub ploaie de munte,
Pe dealuri marunte,
Prin cranguri tacute,
Apa-i racoroasa,
Frunza e umbroasa
Şi iarba pletoasa,
Apa de baut,
Frunza de şezut,
Iarba de pascut.
Foaie ş-o lalea,
Cioban, d-ajungea,
Crangul de vedea,
Stan-apropia,
Semn i se facea
Şi-n loc se oprea:
Dulai odihnea,
Pe ganduri cadea.
Dar, pe cand şedea
De se tot gandea,
O oaie barsana,
Oaie nazdravana,
Nici iarba paştea,
Nici apa nu bea,
Nici umbra-i placea,
Ci mereu umbla
Şi mereu zbiera.
Cioban, d-o vedea,
Langa ea se da
Şi mi-o cerceta,
Şi mi-o întreba:
– „Oiţa, oiţa,
Oiţa plaviţa,
Oiţa balana
Cu lana barsana,
De trei zile-ncoace
Guriţa nu-ţi tace:
Apa rau îţi face,
Ori iarba nu-ţi place,
Ori nu-ţi vine bine
Sa mai fii cu mine?”
Oiţa barsana,
Oaie nazdravana,
Daca-l auzea,
Din gura-i zicea:
– Stapane, stapane,
Stapane jupane,
Drag stapan al meu,
Dat de Dumnezeu,
Iarba mie-mi place,
Apa rau nu-mi face
Şi mult îmi e bine
Sa fiu tot cu tine,
Dar gura nu-mi tace
De trei zile-ncoace
Ca semn mi se face:
Ca ai dorojani,
Feciori de mocani,
Sunt trei veri primari,
Şi ei mi s-au dus,
S-au dus în ascuns
De s-au domuit
Şi mi s-au vorbit,
Şi mi s-au şoptit,
La apus de soare
Sa mi te omoare,
Subt poale de munte,
Prin cranguri tacute,
Oi cand aromesc
Şi cand ostenesc.
Cioban, d-auzea,
Cu oaia vorbea,
Din gura-i graia:
– Oiţa, oiţa,
Oiţa plaviţa,
Oiţa balana
Cu lana barsana,
De eşti nazdravana
Şi dac-ai vazut
Semn ca-ţ s-a facut,
Şi d-ai auzit
Cum s-au domuit,
Şi cum s-au vorbit,
Şi cum s-au şoptit
Şi trei dorojani,
Feciori de mocani,
Slugi de noua ani,
Daca m-or urî
Şi m-or omorî,
Vina lor o fi,
Pacatu şi-or plati;
Iar tu, oaia mea,
Sa le spui aşa
De te-or asculta:
Io, cat am trait,
Oi am îngrijit,
Cainii am haranit,
Pe ei i-am platit;
Sa le mai spui iar,
De n-o fi-n zadar,
Ca sa ma îngroape
De stana aproape,
Oi ca sa-mi privesc,
Dor sa-mi potolesc;
Spre partea de lunca,
Aproape de strunga,
Strunga oilor,
Jocul mieilor,
Dorul bacilor,
În dosul stanii
Sa-mi auz cainii,
Ca ei, d-or latra,
Stapan c-or chema;
Sa le mai spui iar,
De n-o fi-n zadar,
Sa le spui aşa,
De te-or asculta:
Cand m-or îngropa
Şi m-or astupa,
Sa-mi puie la cap
Ce mi-a fost drag,
Cavalaş de soc,
Mult zice cu foc;
Cavalaş de os,
Mult zice duios;
Cavalaş cu fire,
Mult zice subţire;
Vant cand o sufla,
Fluier o canta,
Oile-or salta
Şi s-or aduna,
Caini-or auzi,
La mine-or veni,
La mine s-or strange,
Pe mine m-or plange
Cu lacrami de sange.
Şi tu, oaia mea,
Tu dac-ai vedea
O mandra fetiţa
Cu neagra cosiţa
Prin cranguri umbland,
Din gura cantand.
Din ochi lacramand,
De mine-ntreband,
Sa nu-i spui ca sant
Culcat subt pamant,
Ci ca m-am tot dus,
Dus pe munte-n sus,
Prin varfuri carunte,
Dincolo de munte,
Cavalaş sa-mi dreg,
Flori ca sa-i culeg
Pentru nunta mea
Ce-o sa fac cu ea.
Vorba nu sfarşea,
Dorojani venea
Şi se repezea
Şi mi-l rapunea,
Turmele sa-i ia.
Iar, de-l omora,
Ei mi-l îngropa
La brau de perdea,
N strunga oilor,
Jocul mieilor,
Dorul bacilor;
În dosul stanii,
Unde dorm cainii.
Ei, de-l îngropa,
La cap îi punea
Cavalaş de soc,
Mult zice cu foc;
Cavalaş de os,
Mult zice frumos;
Cavalaş cu fire,
Mult zice subţire.
Vantul cand batea,
În caval sufla,
De jale-mi canta:
Oi ca se strangea,
Caini ca s-aduna,
Oile plangand,
Cainii tot latrand,
Pe stapan chemand.
Aşia, tot aşia,
Vremea vremuia,
Dar oaia barsana,
Oaia nazdravana,
Ea se tot uita,
Şi nu mai vedea
Pe mandra fetiţa
Cu neagra cosiţa,
Prin cranguri umbland,
Din gura cantand,
De el întreband,
Sa-i spuie ca-i dus,
Dus pe munte-n sus,
Dincolo de munte,
Prin varfuri carunte,
Cavalaş sa-şi dreaga
Şi flori sa-i culeaga.