O, mama, dulce mama, din negura de vremi
Pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi;
Deasupra criptei negre a sfantului mormant
Se scutura salcamii de toamna şi de vant,
Se bat încet din ramuri, îngana glasul tau…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Cand voi muri, iubito, la creştet sa nu-mi plangi;
Din teiul sfant şi dulce o ramura sa frangi,
La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi;
Simţi-o-voi odata umbrind mormantul meu…
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar daca împreuna va fi ca sa murim,
Sa nu ne duca-n triste zidiri de ţintirim,
Mormantul sa ni-l sape la margine de rau,
Ne puna-n încaperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sanul meu…
Mereu va plange apa, noi vom dormi mereu.