O, mama, dulce mama, din negura de vremi
Pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi;
Deasupra criptei negre a sfantului mormant
Se scutura salcamii de toamna si de vant,
Se bat încet din ramuri, îngana glasul tau…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Cand voi muri iubito, la crestet sa nu-mi plangi;
Din teiul sfant si dulce o ramura sa frangi,
La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi;
Simti-o-voi odata umbrind mormantul meu…
Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar daca împreuna va fi ca sa murim,
Sa nu ne duca-n triste zidiri de tintirirm,
Mormantul sa ni-l sape la margine de rau,
Ne puna-n încaperea aceluiasi sicriu;
Mereu va plange apa, noi vom dormi mereu.