Faclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.
Trecut-ai cand ceru-i campie senina,
Cu rauri de lapte şi flori de lumina,
Cand norii cei negri par sombre palate,
De luna regina pe rand vizitate.
Te vad ca o umbra de-argint stralucita,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.
O raza te-nalţa, un cantec te duce,
Cu braţele albe pe piept puse cruce,
Cand torsul s-aude l-al vrajilor caier
Argint e pe ape şi aur în aer.
Vad sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul ramas… alb şi rece,
Cu haina lui lunga culcat în sicriu,
Privesc la surasu-ţi ramas înca viu –
Şi-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala,
De ce-ai murit, înger cu faţa cea pala?
Au nu ai fost juna, n-ai fost tu frumoasa?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasa?
Dar poate acolo sa fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu rauri de foc şi cu poduri de-argint,
Cu ţarmuri de smirna, cu flori care cant;
Sa treci tu prin ele, o sfanta regina,
Cu par lung de raze, cu ochi de lumina,
În haina albastra stropita cu aur,
Pe fruntea ta pala cununa de laur.
O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Cand viaţa-i o balta de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Cand viaţa-i un basmu pustiu şi urat. –
Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gandirile-mi rele sugrum’ cele bune…
Cand sorii se sting şi cand stelele pica,
Îmi vine a crede ca toate-s nimica.
Se poate ca bolta de sus sa se sparga,
Sa cada nimicul cu noaptea lui larga,
Sa vad cerul negru ca lumile-şi cerne
Ca prazi trecatoare a morţii eterne…
Ş-atunci de-a fi astfel… atunci în vecie
Suflarea ta calda ea n-o sa învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut…
Atunci acest înger n-a fost decat lut.
Şi totuşi, ţarana frumoasa şi moarta,
De racla ta razim eu harfa mea sparta
Şi moartea ta n-o plang, ci mai fericesc
O raza fugita din chaos lumesc.
Ş-apoi… cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi… dar ştie oricine
Ca ceea ce nu e, nu simte dureri,
Şi multe dureri-s, puţine placeri.
A fi? Nebunie şi trista şi goala;
Urechea te minte şi ochiul te-nşala;
Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic.
Decat un vis sarbad, mai bine nimic.
Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,
Pan’ dau în morminte ce-aşteapta deschise,
Şi nu ştiu gandirea-mi în ce o sa stang:
Sa rad ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plang?
La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu sa fie?
Au e sens în lume? Tu chip zambitor,
Trait-ai anume ca astfel sa mori?
De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.