În goana roibului un sol,
Cu frau-n dinţi şi-n capul gol,
Rasare, creşte-n zari venind,
Şi zarile de-abia-l cuprind,
Şi-n urma-i corbii croncanind
Alearga stol.
El duce regelui raspuns
Din tabara. Şi ţine-ascuns
Sub straiul picurand de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi –
Atata semn de la razboi,
Şi-a fost de-ajuns!
Pe Fulger mort! Pe-un mal strain
L-a fulgerat un braţ hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar roş de sange-i albul tort,
Şi pieptul gol al celui mort
De lanci e plin.
Sarmanul crai! Cand l-a vazut
Şi, cand de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaima-n laturi şi-a ramas
Cu pumnii stranşi, fara de glas,
Ca un pierdut.
Sa-i moara Fulger? Poţi sfarma
Şi pe-un voinic ce cuteza
Sa-nalţe dreapta lui de fier
Sa prinda fulgerul din cer?
Cum pier mişeii daca pier
Cei buni aşa?
Dar mane va mai fi pamant?
Mai fi-vor toate cate sunt!
Cand n-ai de-acum sa mai priveşti
Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
De dragul cui sa mai traieşti,
Tu soare sfant?
Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu parul alb şi despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Şi tot palatul plin era
De plans cumplit.
La stat şi umblet slaba ce-i!
Topiţi sunt ochii viorei
De-atata vaiet nentrerupt,
Şi graiul stins şi-obrazul supt
Şi tot vestmantul doamnei rupt
De mana ei!
– „De dorul cui şi de-al cui drag,
Sa-mi planga sufletul pribeag,
Întreaga noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Sa sar din pat, s-alerg în prag,
Sa te cuprind!
Nu-l dau din braţe nimanui!
Închideţi-ma-n groapa lui –
Ma laşi tu, Fulgere, sa mor?
Îţi laşi parinţii-n plans şi dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!
Ah, mama, tu! Ce slaba eşti!
N-ai glas de vifor, sa jeleşti;
N-ai maini de fier, ca fier sa frangi;
N-ai mari de lacrami, mari sa plangi,
Nu eşti de foc, la piept sa-l strangi,
Sa-l încalzeşti!
Şi tu, cel spre batai aprins,
Acum eşti potolit şi stins!
N-auzi nici trambiţile-n vai,
Nu vezi cum sar grabiţi ai tai –
Radeai de moarte prin batai,
Dar ea te-a-nvins.
Pe piept, colac de grau de-un an,
Şi-n loc de galben buzdugan,
Faclii de ceara ţi-au facut
În dreapta cea fara temut,
Şi-n mana care poarta scut
Ţi-au pus un ban.
Cu faclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vama peste rau.
Merinde ai colac de grau
Pe-un drum de veci.
Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Sa fii întreg ce-ai fost mereu,
Sa tremure sub pasu-ţi greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Cand vei fi dus.
Miraţi şi de rasuflet goi,
Vazandu-ţi chipul de razboi,
Sa steie îngerii-nlemnit;
Şi, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre rasarit!…
Iar cand a fost la-nmormantat,
Toţi morţii parca s-au sculat
Sa-şi planga pe ortacul lor,
Aşa era de mult popor
Venit sa planga pe-un fecior
De împarat!
Şi popi, şirag, cadelniţand
Ceteau ectenii de comand –
Şi clopote, şi plans, şi vai,
Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai,
Şi sfetnici, şi feciori de crai,
Şi nat de rand.
Şi ma-sa, biata! Cum gemea
Şi blestema, şi se izbea
Sa sara-n groapa: – „L-au închis
Pe veci! Mi-a fost şi mie scris
Sa ma deştept plangand din vis,
Din lumea mea!
Ce urma lasa şoimii-n zbor?
Ce urma, peştii-n apa lor?
Sa fii cat munţii de voinic,
Ori cat un pumn sa fii de mic,
Cararea mea şi-a tuturor
E tot nimic!
Ca tot ce eşti şi tot ce poţi,
Parere-i tot daca socoţi –
De mori tarziu ori mori curand,
De mori satul, ori mori flamand,
Totuna e! Şi rand pe rand
Ne ducem toţi!
Eu vreau cu Fulger sa raman!
Ah, Dumnezeu, nedrept stapan,
M-a duşmanit traind mereu
Şi-a pizmuit norocul meu!
E un pagan şi Dumnezeu,
E un pagan.
De ce sa cred în el de-acum?
În faţa lui au toţi un drum,
Ori buni, ori rai, tot un mormant!
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfant!
Credinţa-i val, iubirea vant
Şi viaţa fum!
Şi-a fost minune ce spunea!
Grabit poporul cruci facea
De mila ei, şi sta-ngrozit. –
Şi-atunci un sfetnic a venit
Şi-n faţa doamnei s-a oprit,
Privind la ea.
Un sfant de-al carui chip te temi
Abia te-aude cand îl chemi:
Batran ca vremea, stalp ramas,
Nascut cu lumea într-un ceas,
El parca-i viul parastas
Al altor vremi.
Şi sprijin pe toiag catand
Şi-ncet cu mana ridicand
Sprancenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele rasar:
– „Nepoata draga! De-n zadar
Te vad plangand.
De cum te zbuciumi, tu te stingi
Şi inima din noi o frangi –
Ne doare c-a fost scris aşa,
Ne dori mai rau cu jalea ta:
De-aceea, doamna, te-am ruga
Sa nu mai plangi.
Pe cer cand soarele-i apus,
De ce sa plangi privind în sus?
Mai bine ochii-n jos sa-i pleci,
Sa vezi pamantul pe-unde treci!
El nu e mort! Traieşte-n veci,
E numai dus.
N-am cap şi chip pe toţi sa-i spui
Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?
Ca de copil eu m-am luptat
În rand cu Volbura-mparat
Şi ştiu pe Crivaţ cel turbat
Ca ţara lui.
Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.
Ei şi-au plinit chemarea lor
Şi i-am vazut murind uşor;
N-a fost nici unul plangator,
Ca viaţa-i fum.
Zici fum? O, nu-i adevarat.
Razboi e, de viteji purtat!
Viaţa-i datorie grea
Şi laşii se-ngrozesc de ea –
Sa aiba tot cei laşi ar vrea
Pe neluptat.
De ce sa-ntrebi viaţa ce-i?
Aşa se-ntreaba cei mişei.
Cei buni n-au vreme de gandit
La moarte şi la tanguit,
Caci plansu-i de nebuni scornit
Şi de femei!
Traieşte-ţi, doamna, viaţa ta!
Şi-a morţii lege n-o cata!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar daca mor, ce grija porţi?
Mai simte-n urma cineva
Ca ei sunt morţi?
Dar ştiu un lucru mai pe sus
De toate cate ţi le-am spus:
Credinţa-n zilele de-apoi
E singura tarie-n noi,
Ca multe-s tari cum credem noi
Şi maine nu-s!
Şi-oricat de amaraţi sa fim
Nu-i bine sa ne dezlipim
De cel ce vieţile le-a dat! –
O fi viaţa chin rabdat,
Dar una ştiu: ea ni s-a dat
Ca s-o traim!
Ea n-a mai plans, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Şi n-a mai înţeles ce-a zis
Şi nu vedea cum au închis
Sicriul alb – era un vis
Şi ea-l traia.
Senini de planset ochii ei,
Vedea barbaţi, vedea femei,
Cu spaima muta-n jur privea.
Din mult nimic nu-nţelegea;
Şi sa muncea sa ştie ce-i.
Şi nu putea.
I-a fulgerat deodata-n gand
Sa rada, caci vedea plangand
O lume-ntreaga-n rugaciuni. –
„În faţa unei gropi s-aduni
Atata lume de nebuni!
Sa mori razand…
Şi clopotele-n limba lor
Plangeau cu glas tanguitor;
Şi-adanc, din bubuitul frant
Al bulgarilor de pamant,
Vorbea un glas, un cantec sfant
Şi nalţator:
„Nu cerceta aceste legi,
Ca eşti nebun cand le-nţelegi!
Din codru rupi o ramurea,
Ce-i pasa codrului de ea!
Ce-i pasa unei lumi întregi
De moartea mea!