Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta,
Prin care trece alba regina nopţii moarta.
O, dormi, o, dormi în pace printre faclii o mie
Şi în mormant albastru şi-n panze argintie,
În mausoleu-ţi mandru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!
Bogata în întinderi sta lumea-n promoroaca,
Ce sate şi campie c-un luciu val îmbraca;
Vazduhul scanteiaza şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe campul solitar.
Şi ţintirimul singur cu strambe cruci vegheaza,
O cucuvaie sura pe una se aşeaza,
Clopotniţa trosneşte, în stalpi izbeşte toaca,
Şi straveziul demon prin aer cand sa treaca,
Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruina
Sta cuvioasa, trista, pustie şi batrana,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vantul –
Se pare ca vrajeşte şi ca-i auzi cuvantul –
Nauntrul ei pe stalpii-i, pereţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au ramas;
Drept preot toarce-un greier un gand fin şi obscur,
Drept dascal toaca cariul sub învechitul mur.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Credinţa zugraveşte icoanele-n biserici –
Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai ramas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Caci raguşit, tomnatec, vrajeşte trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mana-mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.
Şi cand gandesc la viaţa-mi, îmi pare ca ea cura
Încet repovestita de o straina gura,
Ca şi cand n-ar fi viaţa-mi, ca şi cand n-aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea – şi rad de cate-ascult
Ca de dureri straine?… Parc-am murit de mult.