Lumina ce-o simt
navalindu-mi în piept cand te vad,
oare nu e un strop din lumina
creata în ziua dintai,
din lumina aceea-nsetata adanc de viaţa?
Nimicul zacea-n agonie
cand singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepatrunsul:
„Sa fie lumina!”
O mare
şi-un vifor nebun de lumina
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.
Dar unde-a pierit orbitoarea
lumina de-atunci – cine ştie?
Lumina ce-o simt navalindu-mi
în piept cand te vad – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creata în ziua dintai.