A fost odata ca-n poveşti,
A fost ca niciodata.
Din rude mari împarateşti,
O prea frumoasa fata.
Şi era una la parinţi
Şi mandra-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.
Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreapta
Langa fereastra, unde-n colţ
Luceafarul aşteapta.
Privea în zare cum pe mari
Rasare şi straluce,
Pe mişcatoarele carari
Corabii negre duce.
Îl vede azi, îl vede maini,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de saptamani,
Îi cade draga fata.
Cum ea pe coate-şi razima
Visand ale ei tample,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.
Şi cat de viu s-aprinde el
În orişicare sara,
Spre umbra negrului castel
Cand ea o sa-i apara.
…
Şi pas cu pas pe urma ei
Aluneca-n odaie,
Ţesand cu recile-i scantei
O mreaja de vapaie.
Şi cand în pat se-ntinde drept
Copila sa se culce,
I-atinge mainile pe piept,
I-nchide geana dulce;
Şi din oglinda luminiş
Pe trupu-i se revarsa,
Pe ochii mari, batand închişi
Pe faţa ei întoarsa.
Ea îl privea cu un suras,
El tremura-n oglinda,
Caci o urma adanc în vis
De suflet sa se prinda.
Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftand din greu suspina:
– O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vina!
Cobori în jos, luceafar bland,
Alunecand pe-o raza,
Patrunde-n casa şi în gand
Şi viaţa-mi lumineaza!
El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerator,
Se cufunda în mare;
Şi apa unde-au fost cazut
În cercuri se roteşte,
Şi din adanc necunoscut
Un mandru tanar creşte.
Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mana un toiag
Încununat cu trestii.
Parea un tanar voievod
Cu par de aur moale,
Un vanat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra feţei stravezii
E alba ca de ceara –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scanteie-n afara.
– Din sfera mea venii cu greu
Ca sa-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatal meu
Şi muma-mea e marea.
Ca în camara ta sa vin,
Sa te privesc de-aproape,
Am coborat cu-al meu senin
Şi m-am nascut din ape.
O, vin’! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu sa-mi fii mireasa.
Colo-n palate de margean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toata lumea-n ocean
De tine o s-asculte.
– O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata;
Strain la vorba şi la port,
Luceşti fara de viaţa,
Caci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tau ma-ngheaţa.
…
Trecu o zi, trecura trei
Şi iaraşi, noaptea, vine
Luceafarul deasupra ei
Cu razele-i senine.
Ea trebui de el în somn
Aminte sa-şi aduca
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apuca:
– Cobori în jos, luceafar bland,
Alunecand pe-o raza,
Patrunde-n casa şi în gand
Şi viaţa-mi lumineaza!
Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;
În aer rumene vapai
Se-ntind pe lumea-ntreaga,
Şi din a chaosului vai
Un mandru chip se-ncheaga;
Pe negre viţele-i de par
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevar
Scaldat în foc de soare.
Din negru giulgi se desfaşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi ganditor
Şi palid e la faţa;
Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adanc himeric,
Ca doua patimi fara saţ
Şi pline de-ntuneric.
– Din sfera mea venii cu greu
Ca sa te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatal meu,
Iar noaptea-mi este muma;
O, vin’, odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu sa-mi fii mireasa.
O, vin’, în parul tau balai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri sa rasai
Mai mandra decat ele.
– O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata!
Ma dor de crudul tau amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei ma dor,
Privirea ta ma arde.
– Dar cum ai vrea sa ma cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum ca eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?
– Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe –
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;
Dar daca vrei cu crezamant
Sa te-ndragesc pe tine,
Tu te coboara pe pamant,
Fii muritor ca mine.
– Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sarutare,
Dar voi sa ştii asemenea
Cat te iubesc de tare;
Da, ma voi naşte din pacat,
Primind o alta lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi sa ma dezlege.
Şi se tot duce… S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
…
În vremea asta Catalin,
Viclean copil de casa,
Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masa,
Un paj ce poarta pas cu pas
A-mparatesii rochii,
Baiat din flori şi de pripas,
Dar îndrazneţ cu ochii,
Cu obrajei ca doi bujori
De rumeni, bata-i vina,
Se furişeaza panditor
Privind la Catalina.
Dar ce frumoasa se facu
Şi mandra, arz-o focul;
Ei, Catalin, acu-i acu
Ca sa-ţi încerci norocul.
Şi-n treacat o cuprinse lin
Într-un ungher degraba.
– Da’ ce vrei, mari Catalin?
Ia du-t’ de-ţi vezi de treaba.
– Ce voi? Aş vrea sa nu mai stai
Pe ganduri totdeauna,
Sa razi mai bine şi sa-mi dai
O gura, numai una.
– Dar nici nu ştiu macar ce-mi ceri,
Da-mi pace, fugi departe –
O, de luceafarul din cer
M-a prins un dor de moarte.
– Daca nu ştii, ţi-aş arata
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mania,
Ci stai cu binişorul.
Cum vanatoru-ntinde-n crang
La pasarele laţul,
Cand ţi-oi întinde braţul stang
Sa ma cuprinzi cu braţul;
Şi ochii tai nemişcatori
Sub ochii mei ramaie…
De te înalţ de subsuori
Te-nalţa din calcaie;
Cand faţa mea se pleaca-n jos,
În sus ramai cu faţa,
Sa ne privim nesaţios
Şi dulce toata viaţa;
Şi ca sa-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscuta,
Cand sarutandu-te ma-nclin,
Tu iaraşi ma saruta.
Ea-l asculta pe copilaş
Uimita şi distrasa,
Şi ruşinos şi dragalaş,
Mai nu vrea, mai se lasa,
Şi-i zice-ncet: – Înca de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…
Dar un luceafar, rasarit
Din liniştea uitarii,
Da orizon nemarginit
Singurataţii marii;
Şi tainic genele le plec,
Caci mi le umple plansul
Cand ale apei valuri trec
Calatorind spre dansul;
Luceşte c-un amor nespus,
Durerea sa-mi alunge,
Dar se înalţa tot mai sus,
Ca sa nu-l pot ajunge.
Patrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va ramanea departe…
De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfant
Ce nu-l mai pot pricepe.
– Tu eşti copila, asta e…
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,
Caci amandoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de parinţi
Şi visul de luceferi.
…
Porni luceafarul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi cai de mii de ani treceau
În tot atatea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Parea un fulger ne’ntrerupt
Ratacitor prin ele.
Şi din a chaosului vai,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentai,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorand îl înconjor
Ca nişte mari, de-a-notul…
El zboara, gand purtat de dor,
Pan’ piere totul, totul;
Caci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearca în zadar
Din goluri a se naşte.
Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adanc asemene
Uitarii celei oarbe.
– De greul negrei vecinicii,
Parinte, ma dezleaga
Şi laudat pe veci sa fii
Pe-a lumii scara-ntreaga;
O, cere-mi, Doamne, orice preţ
Dar da-mi o alta soarte,
Caci tu izvor eşti de vieţi
Şi datator de moarte;
Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate da-mi în schimb
O ora de iubire…
Din chaos, Doamne,-am aparut
Şi m-aş întoarce-n chaos…
Şi din repaos m-am nascut,
Mi-e sete de repaos.
– Hyperion, ce din genuni
Rasai c-o-ntreaga lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;
Tu vrei un om sa te socoţi
Cu ei sa te asameni?
Dar piara oamenii cu toţi,
S-ar naşte iaraşi oameni.
Ei numai doar dureaza-n vant
Deşerte idealuri –
Cand valuri afla un mormant,
Rasar în urma valuri;
Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.
Din sanul vecinicului ieri
Traieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iaraşi soare;
Parand pe veci a rasari,
Din urma moartea-l paşte,
Caci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.
Iar tu, Hyperion, ramai
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvantul meu dentai –
Sa-ţi dau înţelepciune?
Vrei sa dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cantare
Sa se ia munţii cu paduri
Şi insulele-n mare?
Vrei poate-n fapta sa araţi
Dreptate şi tarie?
Ţi-aş da pamantul în bucaţi
Sa-l faci împaraţie.
Îţi dau catarg langa catarg,
Oştiri spre a strabate
Pamantu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…
Şi pentru cine vrei sa mori?
Întoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pamant ratacitor
Şi vezi ce te aşteapta.
…
În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsa.
Caci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o sa-nceapa;
Rasare luna liniştit
Şi tremurand din apa
Şi umple cu-ale ei scantei
Cararile din cranguri.
Sub şirul lung de mandri tei
Şedeau doi tineri singuri:
– O, lasa-mi capul meu pe san,
Iubito, sa se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrait de dulce;
Cu farmecul luminii reci
Gandirile strabate-mi,
Revarsa linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.
Şi de asupra mea ramai
Durerea mea de-o curma,
Caci eşti iubirea mea dentai
Şi visul meu din urma.
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţa:
Abia un braţ pe gat i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe…
Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, balaie.
Ea, îmbatata de amor,
Ridica ochii. Vede
Luceafarul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:
– Cobori în jos, luceafar bland,
Alunecand pe-o raza,
Patrunde-n codru şi în gand,
Norocu-mi lumineaza!
El tremura ca alte daţi
În codri şi pe dealuri,
Calauzind singurataţi
De mişcatoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mari din tot înaltul:
– Ce-ţi pasa ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Traind în cercul vostru stramt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea ma simt
Nemuritor şi rece.