Legenda randunicai -

Randunica, randunea
Ce baţi la fereastra mea?
Du-te-ţi pune rochiţa,
Ca te arde arşiţa,
Te sufla vantoaiele
Şi te uda ploaiele.
Mergi în campul înverzit,
Ca rochiţa a-nflorit
Şi o calca turmele
Şi o pasc oiţele.
(Cantec poporal)

I

Cand se nascu pe lume voioasa Randunica,
Ea nu avea faptura ş-aripi de pasarica,
Fiind al cununiei rod dulce, dezmierdat,
Copila dragalaşa de mare împarat.
Dar fost-a o minune frumoasa, zambitoare,
Sosita printre oasneni ca zambetul de soare,
O gingaşa comoara formata din senin,
Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,
Şi maica sa duioasa, privind-o, se temea
Sa nu dispara-n aer sub forma de o stea.

O zana coborata din zodia cereasca
Veni sa o descante, s-o legene, s-o creasca,
Sa-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,
S-o apere-n viaţa de-a zilelor amaruri.
Ea-i puse-o scaldatoare cu apa ne-nceputa,
De ploaie neatinsa, de soare nevazuta,
Şi-n apa încalzita cu lemn mirositor
O trestie, un fagur ş-o floare de bujor,
Menind prin şoapte blande copila sa devie
Naltuţa, mladioasa ca trestia verzie,
La grai ca mierea dulce, la chip fermecatoare
Şi ca bujorul mandru de ochi atragatoare.
Apoi zana-i aduse o dalba de rochiţa,
Din raze vii ţesuta, cu stele prin altiţa,
Şi-i zise: „De-ţi e gandul sa ai parte de bine,
Rochiţa niciodata sa n-o scoţi de pe tine,
Şi cat vei fi al lumii frumos, iubit odor,
Sa fugi în lumea-ntreaga de-al luncii zburator,
Caci el ţinteşte ochii şi dorurile sale
Pe oricare funta cu forme virginale,
Pe dalbele copile, a dragostei comori,
Ce-s jumatate fete şi jumatate flori,
Pe zanele nascute în atmosfera calda,
Ce sub vapaia lunii în lacuri lin se scalda,
Şi chiar pe luna plina de o lumina moale,
Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale”.

II

Copila descantata de zana ei cea buna
Creştea-ntr-o ziua numai cat alta într-o luna,
Ş-a sale braţişoare, ş-a sale mici picioare
Aveau, fiind în leagan, mişcari de aripioare;
Iar cand ieşi din cuibul în care înflorise
Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,
Cand umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
Putea sa se masoare pe umbra unui crin,
Mult îi placea copilei s-alunge randunele
Ce lunecau prin aer şi o chemau la ele,
S-alerge pe sub bolta batranilor arini,
Cercand sa prinda-n iarba a razelor lumini,
Sa fuga ratacita de-a lung, de-a lung pe maluri
Atrasa-n cursul apei de-a raurilor valuri,
Şi-n cale-i sa s-opreasca, uimita, încantata
De dulcea armonie naturii deşteptata.

Atunci pe nesimţite un glas de zburator
Îi tot fura auzul şoptindu-i, plin de dor:
„Atat eşti de frumoasa la chip şi la faptura,
Ca nopţii dai lumina, şi iernii dai caldura,
Şi orbilor din umbra dai ochi sa te admire,
Şi morţilor grai dulce sa spuie-a lor simţire.
Ah! parul tau lung, negru, ca aripa corbie,
Cu-a lui întunecime ar face nopţi o mie,
Şi chipul tau ce fura chiar ochii de copile
Din alba lui splendoare ar face mii de zile!
Ah! buzele-ţi rotunde, cu ras înveselite,
Se par doua cireşe în soare parguite,
Şi mijlocu-ţi de-albina sub valul tau de aur
Se leagana prin aer precum un verde laur;
Iar ochii tai, luceferi cu tainice luciri,
Rasfrang toata vapaia cereştilor iubiri
Ce ai aprins în inimi cand te-ai ivit pe lume
Tu, zana fara seasnan, minune fara nume!”

Copila, cu uimire, îl asculta zambind…
Apoi, catand în urma-i, se departa fugind,
Lilie zburatoare, de fluturi alungata,
Care-i formau pe frunte o salba-naripata.

III

Viseaza luna-n ceruri!… sub visul cel de luna
Flori, ape, cuiburi, inimi viseaza împreuna.
Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere
Nu tulbura în treacat a nopţii dulci mistere.
Albina doarme-ascunsa în macul adormit,
Batlanul printre nuferi sta-n laba neclintit,
Şi raza argintie din stele dezlipita
Cazand, sageata lunga, prin umbra tainuita,
Se duce de aprinde vapai tremuratoare
În albele şiraguri de roua lucitoare.

Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopţii zboara?
Ce umbra, cu sfiala, prin arbori se strecoara
Şi merge drept la malul paraului din vale?
Oprindu-se-ngrijita ades în a sa cale,
Ea vine langa apa, cu drag la ea priveşte
Şi, singura-n racoare, de baie se gateşte.
O! dalba feerie! divina încantare!…
Rochiţa de pe umeri aluneca, dispare,
Şi lumii se arata minunea cea mai rara,
Albind ca faptul zilei în zi de primavara!
Toţi ochii de luceferi, de pasari şi de flori,
Loviţi ca de lumina rozatica din zori,
S-aprind de-o scanteiere ce-n inima patrunde…
Dar juna-mparateasa în apa se ascunde.
Ferice, dezmierdata de unda racoroasa,
Ea-noata cu-o mişcare alene, voluptoasa,
Lasand ca sa albeasca prin valul de cristal
Frumoasa rotunzime a sanu-i virginal.
Şi iarba de pe maluri se pleaca s-o priveasca,
Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o opreasca,
Şi apa-n valurele de aur se-ncreteşte,
Şi nuferii se mişca, batlanul se trezeşte,
Padurea canta imnuri, şi luna amoroasa
Revarsa pe copila o mantie-argintoasa.

Acum pe langa trestii ea luneca uşor
Şi, vrand la mal sa iasa, patrunsa de-un fior,
Pe sanul ei ud înca ea parul îşi aduna,
Se oglindeşte-n apa, se oglindeşte-n luna,
ţi umbra-i diafana cu formele-i rotunde
În lina înganare se clatina pe unde.

IV

Cocoşu-n departare intona o fanfara!
Copila cu grabire din valuri iese-afara.
Ah! unde-i e rochiţa şi unde-al ei noroc?…
Ea vede zburatorul cu ochii mari de foc
Ce vine ş-o cuprinde cu braţele-ntr-o clipa;
Dar grabnic se aude un freasnat de aripa,
Şi dalba-mparateasa, din braţe-i disparand,
Se schimba-n randunica şi fuge-n cer zburand!

Atunci ş-a ei rochiţa, nalţandu-se în vant,
Topitu-s-a în ploaie de raze pe pamant,
Şi pan-în faptul zilei crescut-au flori din ele,
Odoare-a primaverii: Bochifi-de-randunele!…