Lie, Lie,
Ciocarlie,
Zbori în soare
Cantatoare
Şi revina
Din lumina
Pe pamant
Cu dulce cant!
(Poporal)
I
De cand erau ca iarba anticii codri deşi
Şi mici ca muşuroaie Carpaţii urieşi,
Şi vaile profunde, şi latele valcele
Ca pe o apa lina uşoare valurele;
De cand în lume lupii erau pastori de oi
Şi urşii cu cimpoaie manau cirezi de boi;
De cand purta-n cosite Ileana Cosanzeana
O floare cantatoare, o floare nazdravana,
N-a fost copila-n viaţa mai dulce, mai aleasa
Decat frumoasa Lia, fecioara-mparateasa!
Nascuta-n faptul zilei cu faţa-n rasarit,
Luceferii, vazand-o, mai viu au stralucit,
Ferice de-a atinge cu-o raza argintie,
Cu ultima lor raza aşa minune vie.
Şi astfel, de lumina cereasca dezmierdata,
Ea, rasarind ca floare, a înflorit ca fata;
Ş-acum e fala lumii, a minţii încantare,
Al inimilor farmec, a ochilor mirare.
Tot omul care-o vede, rapit, uimit simţeşte
Ca parca se renaşte, ca inima lui creşte,
Ca trece lin din iarna în dulce primavara,
Ca mii de pasari canta în sanu-i şi pe-afara.
Ea are-o faţa alba de flori de lacrimioare
Şi ochi cereşti, albaştri ca floarea de cicoare,
Ş-un par ce straluceşte pe fruntea sa balaie
Cazand, fuior de aur, de-a lung pana-n calcaie,
Încat pe campul verde cand trece zambitoare
Se pare c-o urmeaza prin aer fulgi de soare.
Ea poarta haine scumpe, uşoare, descantate,
Din fire de paianjen ţesute şi lucrate,
Prin care tainic salta luciri de forme albe,
Comori atragatoare ca visurile dalbe,
Precum acele slabe vapai tremuratoare
Prin frunze raspandite de luna ganditoare.
Aprinşii ochi ai nopţii în juru-i scanteiaza,
Formand cununi de raze pe fruntea-i ce viseaza,
Şi luneca pe sanu-i, rai alb de fericiri,
Voind ca sa patrunda prin iţele subţiri.
Seninul dulce-al zilei, ravnind acea minune,
Din soarele-rasare şi pan la soare-apune
Se-ntinde pe deasupra-i cu bolta lui rotunda,
Voind sa-i faca-un templu în care s-o ascunda.
Şi-i zice: „Însuşi cerul spre tine se înclina…
Frumseţa-i o coroana pe frunte de regina!”
II
Şi mers-a vestea-n lume, trecand din gura-n gura,
Ca Lia fura ochii, şi minoe le fura;
Şi dus-o-au pe aripi în locuri departate
Cocoarele-n triunghiuri prin aer înşirate,
Şi spus-a vantul ager, în veci neodihnit,
Ca nu-i copila alta mai dulce de iubit.
În graba alergat-au din toate-a lumii zari,
De peste munţi, din funduri, de peste noua mari
Cei mai viteji şi mandri feciori de împaraţi,
Vrajiţi de-a fi pe viaţa de Lia fermecaţi.
Venit-au Roşul, craiul înaltelor lungi plaiuri,
Şi Albul ce domneşte pe douazeci de raiuri,
Şi Peneş-împaratul, arcaş cu ochiul ţinteş,
Ce are-n tolba fulgeri şi-n grajd pe calul Vinteş;
Şi alţii, mulţi ca frunza, manaţi de-a lor iubire
Cu Lia dragalaşa sa cate împeţire.
Dar nici îşi pleaca ochii la ei frumoasa fata,
Cum nu se uita crinul la iarba cea uscata,
Ci vecinic ea priveşte cu drag la mandrul soare!
Şi, tot privind lumina din fata-i arzatoare,
Cu lacrimi i se umplu albaştrii ochi frumoşi.
Ei plang!… de ce plang însa luceferii duioşi?
De mult privit în soare, sau de o jale-ascunsa,
De-o gingaşa dorinţa, de-o taina nepatrunsa?
Ah! taina ei n-o ştie nici zana ce-o iubeşte,
N-o ştie capataiul pe care odihneşte,
Nici apa ce oglinda obrazu-i la trezie,
Nici cerul, nici pamantul!… dar umbra sa o ştie
Ades copila, prada gandirii ce-o rapeşte,
Se scalda în lumina, cu soarele graieşte
Şi zice: „Tu, al lumii monare stralucitor!
O! splendida comoara de viaţa şi amor!
Tu, ochi deschis în ceruri sa vada-a mea iubire!
Tu, singura-mi dorinţa, tu, dulcele meu mire!
Pleca-voi, ah! pleca-voi, luand urmele tale,
Sa te-ntalnesc ferice, sa te culeg în cale,
Sa fu al meu şi numai al meu, o! mandre soare,
Sa nu mai plang de moarte cand tu saruţi o floare,
Caci te urasc atunce… cu dragoste şi dor,
Şi vad ca de-acea ura duioasa am sa mor!”
Ea zice şi se simte de raze inundata.
Iar umbra ei suspina în urma-i tupilata:
„Ah! draga mea stapana! Fereasca Domnul sfantul
De-a-ţi asculta îndemnul, de-a-ţi împlini cuvantul,
Caci vai de-acel ce-apuca pe-a soarelui carare!
El intra-n cale lunga ce capat nu mai are
Şi unde începutul se leaga cu sfarşitul,
Şi unde-şi pierde mintea şi paşii ratacitul.
Ah! Lia, te gandeşte ca soarele-i cu dar
De viaţa şi de moarte, ca-i dulce şi amar!
El da junie lumii, iubire, fericire,
La plante, cuiburi, inimii el da însufleţire,
Dar raza-i ce învie e raza şi de foc
Ce arde crinul fraged şi tristul siminoc,
Şi raurile soarbe, şi pasari sageteaza,
Şi umbra o înghite cand soarele-i amiaza”.
„Ah! fie oricum fie! raspunde-n graba Lia.
Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria
De-oi şti ca-n a mea cale voi face totdeauna
Din şapte nopţi o noapte, din şapte zile una,
M-oi duce mult departe c-un repede avant,
Departe, unde cerul se lasa pe pamant,
Pe unde munţii falnici apar ca nourele,
Pe unde stau de vorba la umbra flori cu stele.
M-oi duce, duce, duce, pan mi-oi gasi ursitul
Ş-oi sta gura la gura cu soarele iubitul,
Caci vreau sa-i privesc faţa ca sa-mi alin durerea,
Sa vad curgand din buze-i cuvintele ca mierea!”
„Amar de tine, Lie! o! Lie,-amar de mine!
Dar fie! unde-i merge, şi eu ma duc cu tine.”
III
În revarsatul zilei, cand nasc a vieţii şoapte
Şi lin se dezveleşte seninul cer din noapte,
Pe cand lumina-i sura, plapanda, racoroasa
Şi somnul îşi destinde aripa somnoroasa,
Frumoasa Lia pleaca pe Graur, calu-i şarg,
Ce zice ca pamantul nu e destul de larg,
Şi zboara fara saţiu, luandu-şi iute zborul,
Ca vantul şi ca gandul, ca spaima şi ca dorul.
El fuge pe sub soare, el fuge pe sub luna
Şi piere într-un fulger cum piere vestea buna;
Şi trece pe sub nour, şi trece pe sub stea
Clipiş, cum se strecoara prin oameni vestea rea!
Se duce calul Graur spre codrii de stejari
În care greu se lupta balaurii cei mari
Cu pajuri nazdravane nascute-n ceea lume;
Prin locuri unde şerpii brilianturi fac din spume
Şi zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese,
Ca-n ele sa ascunda frumoase-mparatese.
El trece prin poiene cu tufe aurite
În care se alunga şoparle smalţuite
Şi blande pasarele ce canta-n cuibul cald,
Avand rubine-n pliscuri şi ochii de smarald.
Acolo vantul serii prin frunze-alene zboara,
Lovind încet de umbra aripa lui uşoara,
Şi iarba, chemand vantul din zori ca s-o dezmierde,
Se mişca-n valurele precum o apa verde.
El trece peste rauri ce curg necontenit
Ca zilele senine a celui fericit.
Şi apa-ndeamna faţa pe maluri sa se culce,
In ea sa se oglinde, s-o faca apa dulce.
Zadarnic! ea-nainte, nainte mereu pasa,
Ca omul cu grabire manat de dor de casa,
Şi de trei ori trei zile şi nopţi de trei ori trei
Ea lasa somnul dulce sa piara-n urma ei.
Şi astfel tot pe cale, cu ochii ţinta-n soare,
Cu coamele-i lucioase în vant falfaitoare,
Ea pare şi dispare, rapita de cal Graur,
Precum un vis ferice într-un vartej de aur.
Dar dupa multa truda şi mult amar de cale,
Odata cu amurgul ajunge într-o vale,
O vale înverzita ce se uneşte-n zare
Cu-albastra, zgomotoasa, clocotitoarea mare.
Acolo calul Graur îşi înceteaza zborul,
Nemaiavand pamanturi sa bata cu piciorul,
Iar Lia se coboara cu graba de pe cal
Şi merge de se pune pe-al marii verde mal,
Privind cu dor la raiul din fundul departat
Pe care se ridica al soarelui palat.
„Pe unde-ţi merge gandul, stapana mea iubita?”
O-ntreaba glasul umbrei de cale obosita.
„Ah! draga surioara! duioasa Lia zice,
Zareşti în departare cea insula ferice
Plutind sub cer albastru pe-a marii albastrime?
Vezi tu colo, în zare, colo, pe-o înalţime,
Acel palat de aur, cel cuib de straluciri,
Cu poarta de rubinuri şi stalpii de safiri?
Acolo-mparateşte frumos ursitul meu,
Acolo-mi zboara gandul, acolo eu ma vreu!
Dar cum sa fac, vai mie!… ah! calul meu nu poate
Sa calce şi pamantul, şi marile sa-noate!”
„Stapana! zice Graur, ce nu pot eu pe lume
O poate al meu frate, nascut pe-a marii spume.”
Cum zice, cum necheaza…
Din marea cea profunda
O volvura se-nalta şi iese-un cal în unda,
Cu ierburi şi margeanuri avand coama-mpletita,
Şi solzi de-argint pe spate, şi palma sub copita.
Zarindu-1, Lia vesel de cale se gateşte,
Dar cand e ca sa plece şi cand se desparteşte
De Graur, ea-1 saruta, pe coada-1 mai dezmiarda
Şi-l cheama drag pe nume şi plange c-o sa-1 piarda.
Apoi se-ntoarce iute la mal, şi iute sare
Pe noul cal ce-o poarta uşor pe-a lui spinare.
Şi umbra ei ramane pe mal înstrainata,
Şi Graur se afunda în zarea nourata.
IV
Prin valuri spumegoase ce-n juru-i se alina
Cantand o melodie simfonica, marina,
Ajunge Lia grabnic la insula dorita,
A carei iarba vie cu raze-i altoita.
Copila-n haine mandre de fiu împaratesc
S-afunda în lumina, dar chipu-i îngeresc,
Dar mersu-i plin de farmec, cu pas leganator,
O spun mai mult ca-i fata decat ca e fecior.
Ea intra în palatul acel de feerie
Cu inima-n bataie de dulce bucurie,
Dorind ca sa-ntalneasca, temand de-a întalni
Pe-acel care-a vrajit-o aicea de-a veni,
Şi iata ca zareşte a lui batrana mama,
Cu genele cazute pe ochi ca o naframa!
De cand nu era înca pamantul care este,
De cand tot ce e-n lume era numai poveste
Şi raza de lumina şi razele caldurii
Erau comori ascunse în haosul naturii,
A splendidului soare ferice nascatoare
Traieşte-n luminoasa şi magica splendoare,
Dar trista şi orbita de vecinica-i lucire,
Acum ea nu mai poate pe soare sa-1 admire,
Şi-i este scris de soarta atunci numai sa vada
Cand fiul ei în cursa ar fi expus sa cada.
Sarmana-ncet aude sunand pasuri straine,
Tresare şi întreaba: „Ce om, ce fiara, cine
A îndraznit sa vie aice, ş-a patrunde
În locuri necalcate de pas de om; pe unde
Nici pasarea maiastra a trece nu-ndrazneşte,
Nici doru-n ratacire pierdut nu se opreşte?”
Copila tremuranda s-apropie şi zice:
„Sunt om cu ganduri blande venit din lume-aice”.
„De eşti fecior, replica batrana îngrijita,
Sa-ţi fie calea floare şi urma înflorita,
Şi-n viaţa sa ai parte de soacra iubitoare
Şi de nevasta dulce, frumoasa, zambitoare;
Iar daca eşti tu fata, precum te-arata glasul,
Pe urma ta uşoara întoarce-ţi iute pasul
Şi piei din aste locuri neatinse şi curate,
Domnite de-al meu soare, copil fara pacate!”
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Copila spaimantata cu dorul ei se cearta.
Ar vrea, ar vrea sa fuga, dar inima n-o iarta;
Cand iata ca s-aude în lunga departare
De cai venind spre casa voioasa nechezare,
Şi iata ca palatul se umple deodata
Cu zilnica lumina din lume adunata;
Caci soarele apune, lasand de-a lung pe ceruri
Clipirile de stele ş-a umbrelor misteruri.
El vine şi apare atat de luminos,
Ca-ntuneca vederea cu chipul sau frumos.
„Bine-ai venit, copile, de mult înstrainat!
Îi zice blanda mama c-un dulce sarutat.
Te bucura de oaspe venit de pe pamant,
Un oaspe bland la suflet şi gingaş la cuvant!”
În juru-i mandrul soare se uita cu mirare…
El vede şi nu crede, îi pare ca îi pare
Şi simte-un neastampar, în inima-i vergina
Sub galeşa ochire a fetei ce suspina.
Apoi, luand de mana pe Lia tremuranda:
„Oricine-ai fi, el zice, fiinta, tu, plapanda!
Durerea omeneasca în veci sa nu te-ajunga,
Şi fie-ţi scurt necazul şi fericirea lunga!
Pe flori de primavara obrazu-p sa se culce,
Şi fie-ţi dulce viaţa şi moartea fie-ţi dulce!”
Copila îl asculta pierduta în extaz,
Cu zambetul pe buze, cu lacrimi pe obraz,
Şi zice: „Mandre soare! lasat-am scumpa ţara
Şi casa parinteasca în timp de primavara,
Cu dor sa vin la tine, de-aproape sa te-admir;
Şi-n calea mea grait-am cu flori de trandafir,
Cu rauri şi cu nouri, cu fluturi şi cu stele;
Grait-am şi cu vulturi, cu şoimi, cu randunele,
Cu tot ce putea-n lume de tine sa-mi graiasca,
Ş-acum îţi zic eu ţie în limba omeneasca:
Minune mult iubita! Lumina de lumine!
Ah, inima ma poarta sa stau în veci cu tine!”
Şi soarele şi Lia, pereche de iubire,
În ochi aprinşi de doruri îneaca-a lor privire,
Zambind unul la altul cu-nduioşire multa.
Iar mama ce nu-i vede, dar care îi asculta,
Graind cu mintea, zice: „Sa fiu oare-nşelata?
Acest strain sa fie oare fecior, sau fata?
El are glasul dulce, prea dulce, prea duios
De cand a dat cu ochii de fiul meu frumos!”
Apoi, mai stand pe ganduri, adauga-n tristete:
„Ah! unde mi-e vederea din dalba tinereţe!…
Amar de cine are pe ochi un negru nor
Cand inima presimte!… E fata, sau fecior…
La noapte voi aşterne în patu-i albe flori;
De-a fi barbat, sub dansul pieri-vor pana-n zori,
Iar de-a fi fata, ele, de sanul ei lipite,
În faptul dimineţii vor fi mai înflorite.”
Batrana-n neastampar se duce şovaind,
Condusa de-a ei carja prin umbra pipaind.
Atunci voiosul soare, simţind o noua viaţa,
O ia pe Lia-n braţe şi o saruta-n faţa
Şi-i zice cu-nfocare: „Iubita mea mireasa,
În lumea pamanteana ai fost împarateasa;
De-acum tot împreuna gustand cerescul bine,
Eu lumina-voi cerul, şi tu, draga, pe mine”.
Copila varsa lacrimi; uimita ea simţeşte
Ca inima-i ferice în sanu-i se topeşte
Ca ziua cea de vara cand razele se scurg
Topindu-se în umbra adanca din amurg.
Şi astfel dragalaşii de-a lor iubiri au parte…
Iar cand le spune noaptea ca-i timp a se desparte,
Nici unul n-are gandul sa faca începutul,
Sa rupa lanţul dulce ce-i leaga cu sarutul!
V
A doua zi, pe timpul minunilor visate,
Cand faptul dimineţii la uşa nopţii bate,
Batrana mama, treaza de grija ce-o domina,
Simţeşte ca e-n lume o stranie lumina.
Ea merge cu grabire la patul unde crede
C-a trebuit sa doarma strainul… şi ea vede
(Caci dragostea de mama o face-acum sa vada),
Ea vede-n aşternutu-i flori vii ca de zapada.
„Ah! zice cu durere; nici una nu-i uscata!
Nici una veştezita! Strainul oaspe-i fata!”
Apoi, în tulburarea-i de cruda presimţire,
Înalţa ochii-n ceruri şi vede cu-oterire…
Ce vede?
Pe zenitul adanc, înflacarat,
Mareţul soare plana! şi caru-i înhamat
Cu noua cai de raze, ce-n spaţiu 1-au rapit,
Cutriera cerescul întins nemarginit.
Zbor caii lasand rauri de foc în urma lor
Şi fraiele scapate de-a lung în aer zbor;
Iar soarele ferice, dand lumilor uitare,
Cu Lia leganata pe sanul lui apare,
Şi lumile-nundate sub flacari arzatoare
Privesc cu îngrozire alt soare langa soare…
„Blestem! striga batrana, blestem pe capul tau,
Tu, care-mi rapeşti viaţa, rapind pe fiul meu!”
Şi mama cade moarta!
Ea cade! dar urgia,
Dar cruntul blestem zboara, se suie pan la Lia,
Ş-a soarelui mireasa lovita, fulgerata,
Din ceruri cade-n mare lucind ca o sageata.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ah! mare i-a fost visul şi scurta fericirea!
Iubirea i-a dat moartea şi moartea – nemurirea!
Iar sufletu-i ferice luat-a forma vie
De-o mica, dragalaşa, duioasa ciocarlie
Ce vecinic catre soare se-nalţa-n adorare,
Chemandu-l, primavara, cu dulcea ei cantare!