Intunericul si poetul -

ÎNTUNERICUL

Tu care treci prin lume strain şi efemer,
Cu sufletu-n lumina, cu gandurile-n cer,
Poet gonit de rasuri şi îngheţat de vant
Ce canţi ca o stafie ieşita din mormant,
Sfarma-n stanca rece a ta nebuna lira,
Caci lumea este piatra şi ea nu te admira,
Ci tu, nebun şi palid, la poalele ei plangi
Ca valul care canta trecutul unei stanci,
Ce veşteda, batrana se leagana prin nori,
Cand stanca e eterna şi valu-i trecator.

POETUL

Şi tu crezi, geniu negru, ca fara scop şi ţinta
A lumei und-amara ma-neaca, ma framanta ?
Tu crezi ca eu degeaba m-am scoborat din stele,
Purtand pe frunte-mi raza a naţiunii mele ?
Voi sa ridic palatul la doua dulci sorori,
La Muzica şi Drama… în dalbe sarbatori
Voi sa le-ngan viaţa şi-n cupa lor aurie
Sa torn zi şi-ntuneric, dureri şi bucurie,
Sa vad trecutu-n viaţa, sa vad romana drama,
Cum din mormant eroii istoriei îi cheama,
Şi muzica romana chemand din munţii-n nouri,
Din stelele cazande, din vaile-n ecouri,
Din brazii ce suspina l-a iernei vijelie,
Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n campie,
Chemand doina romana, a inimelor plangeri,
A sufletului noapte, a dorurilor stangeri.

Romanu-n trecut mare, e mare-n viitor !
Şi tu vrei ca poetul sa fie trecator,
Pe-a ţarei sale ţarmuri sa n-aiba ce sa cante ?
Dar nu-s colori destule în lume sa-nveşmante
A munţilor Carpatici sublime idealuri,
Ce-noata-n a lui suflet cum noata-n mare valuri,
Şi-n creierii-i alearga de ganduri vijelii,
Cum ginii se sfarama-n ruinele pustii.