Legenda
Trei copile de-mparat
Stau într-un mareţ palat,
Înşirand la scumpe salbe
De margaritare albe.
Iar o pasare maiastra
Vine vesel pe fereastra
Şi, batand din aripioare,
Zice, bland cuvantatoare:
„Bine, bine v-am gasit,
Dalbe flori din rasarit!”
„Bine-ai venit de la rai,
Pasarea cu dulce grai!”
„Eu sosesc cu primavara
Ca sa ma întorn cu vara;
Ş-acum vin pe-al vostru plai,
Aducand luna lui mai,
Luna cea de lacrimioare
Şi de doruri iubitoare,
Şi o dalba de poveste
Cum n-a fost şi nu mai este!”
„Pasarica, spune, spune
Cea poveste de minune,
Ca ţi-om face noi trei salbe
De margaritare albe.”
I
„Înşira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Ca o hora luminoasa,
Ca povestea mea duioasa:
Fost-a fost în lume-odata
Mandruliţa, dulce fata,
Şi la chip fermecatoare
De puteai cata la soare,
Iar la ochişorii sai
Şi la faţa-i nu putei!
Florile îi ziceau floare,
Stelele, stea lucitoare,
Încat vecinic flori şi stele
Se certau noaptea-ntre ele!
Iata-n fapt de dimineaţa
Ca pe campul de verdeaţa
Copiliţa, cu-alte doua,
Se primbla, torcand prin roua
Una zice: „Am visat
De-un fecior de împarat!
Dac-ar fi acum sa vie
Sa m-aleaga de soţie,
I-aş aduce eu în dar
Un şoiman de armasar
Care zboara, care sare
Peste munţi şi peste mare
Şi înconjura pamantul
Mai uşor chiar decat vantul!”
Alta zice: „Surioare!
Eu i-aş tese-n foc de soare
O camaşa-n zece iţe,
Cu descanteci prin altiţe,
Ca sa-i fie de noroc
Şi sa-1 apere de foc,
Şi de patimi sufleteşti,
Şi de boalele trupeşti!”
Iar frumoasa copiliţa
Zice astfel din guriţa:
„Eu i-aş face doi feciori,
Doi de gemeni fraţiori,
Cu cosiţele-aurite
Şi cu feţele-nflorite,
De n-ar fi alţii ca ei
Dragalaşi şi frumuşei,
Caci ar fi stralucitori
Ca doi ochi veselitori!”
„De mi-i face-aşa copii,
Tu, mireasa mea sa fii!
(Zice-atunce mandrul crai
Ce vana pe verde plai.)
Tu sa fii a mea mireasa,
A mea dulce-mparateasa!
Tu, minune-ncantatoare
Care eşti rupta din soare!”
Copiliţa-n fericire
Sta patrunsa de uimire,
Ochii galeş i se-nchid,
Degetele-i se deschid,
Fusu-i pica, firu-şi pierde,
Şi ea cade-n iarba verde.
Iara craiul tinerel
O ia-n braţe uşurel,
Şi cu gingaşul odor
Salta pe-al sau cal uşor,
Calul falnic se-ncordeaza,
Sare, zboara şi necheaza;
El nechezul n-a sfarşit,
La palat c-a şi sosit!
Şapte zile-abia trecea,
Mare nunta se facea,
Cu nuntaşi nenumaraţi,
Cum se cade la-mparaţi,
De-a mers vestea-n departari,
Peste noua ţari şi mari!
Fost-au faţa crai vestiţi,
Cu coroane-mpodobiţi,
Şi vestite-mparatese,
Tot frumoase şi alese.
Fost-au înca la serbare
Oaspeţi mari de spaimantare
Uriaşi cu negre semne,
Sfarma-Piatra, Stramba-Lemne,
Zmei cu ochii sangeroşi
Şi vitejii feţi-frumoşi!
Dar din toţi nuntaşii cine
Raspandea mai vii lumine?
Dulce-a craiului mireasa,
Tanara împarateasa,
Care ochii fermeca
De zambea sau de juca.
Blandul zambet al copilei
Lumina ca faptul zilei,
Ş-al ei joc parea un zbor
Chiar de flutur sprinteior.
Fost-am înca şi eu faţa
La cea nunta mult mareaţa,
Şi de-atunci tot ma gandesc
C-am visat un vis ceresc!
II
Înşira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Precum şirul din poveste,
Ca-nainte mult mai este:
Trecu luna, trecu doua,
Trecu cinci, trecura noua,
Doamna nascu doi feciori,
Doi de gemeni fraţiori,
Cu cosiţe poleite
Şi cu feţe înflorite,
De pareau stralucitori
Ca doi ochi veselitori!…
Alei, mandre surioare!
Puteaţi voi a-mi spune oare
Ce-i mai bun în asta viaţa
Ca iubirea cu dulceaţa?
Ce-i mai sfant şi mai alin
Ca mama cu prunc la san?
Ce-i mai drag şi mai placut
Ca pruncuţul nou-nascut?…
Mama doamna, fericita,
Cu doi prunci împodobita,
Îi ţinea duios la san,
Ca doi fluturi pe un crin,
Şi din pletele-i gingaşe
Le facea lor dulce faşe,
Şi pe braţe-i, ca sa-i culce,
Le facea un leagan dulce.
Ea-i privea şi zi şi noapte,
Le vorbea cu blande şoapte,
Şi, privindu-i, se uimea!…
Ea-i trezea şi-i adormea.
I-adormea tot în cantari
Şi-i trezea în sarutari.
Cand era pe adormire,
Le canta cu-nduioşire:
„Nani, nani, copilaşi,
Dragii mamei fecioraşi!
Ca mama v-a legana,
Cu vers dulce v-a-ngana
Ş-a ruga pe Dumnezeu
Sa va primble-n raiul sau,
Sa vedeţi, unicii mei,
Ceruri plini de curcubei,
Ploi de raze şi de stele
Pe campii de viorele,
Ş-oi ruga Domnul ceresc
Sa ajungeţi cum doresc,
Viteji mari şi feţi-frumoşi,
Doi luceferi mangaioşi.
Lumea sa va îndrageasca,
Duşmanii sa se-ngrozeasca,
S-aveţi parte şi renume,
Sa va mearga vestea-n lume!
Cand era iar pe trezie,
Le canta în veselie:
„Sculaţi, sculaţi, feţii mei,
Floricele dalbe!
C-au venit doi îngerei
În veşminte albe,
Îngerei colindatori,
Floricele dalbe,
Noaptea pe la cantatori,
Cand zorile-s albe,
Şi v-aduc pe aripioare
Floricele dalbe,
Roua sfanta-nvietoare
Şi cunune albe!”
Alei! mandre surioare!
Nici ca se afla sub soare
Fericire mai deplina,
Viaţa dulce mai senina!
Dar în lume ades trece
Vant de moarte, fior rece,
Şi pe loc se vestejeşte
Tot ce-n lume ne zambeşte!
Seninul se schimba-n nori,
Viaţa-n noapte fara zori,
Veselia-n aspre chinuri
Şi cantarile-n suspinuri!
Iata ca-ntr-o zi din mai
Mers-a vestea chiar la rai
De-acei mandri fraţiori,
A pamantului comori,
Şi top îngerii în zbor
Au venit, ascunşi de-un nor,
Ca sa vada daca sunt
Fraţi de-ai lor pe-acest pamant
„Dulce-s, Doamne, la privire!
Ca un vis de fericire!”
Abia zis-au, şi pe loc,
Ca un fulger viu de foc,
Crunt deochiul au ajuns
Pe copii şi i-au strapuns!
Copilaşii plang, suspin,
Scot guriţa de la san,
Cata-n ochii mamei lor,
Pleaca fruntea, cad şi mor!
Vai de codrul care-şi pierde
Freamatul şi frunza verde!
Vai de inima pustie
Ce-a ramas far de soţie!
Dar amar, amar de lume,
De copiii fara mume,
Şi de mamele cu dor
Care-şi pierd copiii lor!
III
Înşira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Precum şirul din poveste,
Ca-nainte mult mai este:
Pe copiii-mbraţişaţi,
Într-un leagan alb culcaţi,
Trista mama i-a-ngropat
Langa ea, langa palat,
La fereastra din gradina,
Sub o tufa de sulcina.
Iar din leaganul de flori
Rasarit-au pana-n zori
Doi brazi gingaşi de o seama,
Ca doi gemeni dintr-o mama,
Ş-au crescut, crescut-au iara
De la zori şi pana-n seara,
Pan-au dat sa se loveasca
De fereastra-mparateasca…
„Fraţioare, fraţioare,
Înlauntru ce vezi oare?”
„Vad pe mama!…
Auzi, frate,
Gemetele-i necurmate?”
„Maiculiţa mea iubita,
Cat de-amar e ratacita!”
„Ochii-i sunt doua izvoare
Tot de lacrimi arzatoare!”
„Ah! priveşte cum ne cata
Prin cea casa întristata!”
„Cum ne cehama, cum ne plange!
Mainile cum şi le frange!”
„Mama, mama, draga noastra,
Iata-ne ici la fereastra,
Vin cu dulce diezmierdat,
Ca de mult, amar de noi,
Ne lipseşti la amandoi!”
Astfel brazii suspinau
Ş-a lor crengi le clatinau
Pe fereastra-n sala mare…
Mama doamna viu tresare,
Vine,-alearga, sta, nu crede,
Vede brazii şi nu-i vede,
Şterge iute ochii sai:
„Dragii mei, draguţii mei!
Voi sunteţi! inima-mi zice
C-aţi venit voi iar aice
Lang-a mamei dulce san,
Ce hraneşte-amar suspin!
Scumpii mamei frumuşei,
Copilaşi, iubiţii mei!
Frig v-a fost în cel pamant,
Pedepsi-l-ar pomnul sfant!
Ş-acum nu mai cata nime
De a voastra fragezime,
Nici va leagana-n cantari,
Nici v-adoarme-n sarutari!”
„Taci, maicuţa cu durere,
Ca-ţi aducem mangaiere.
Nu jeli a noastra soarta,
Ca de grija cerul poarta
Şi la morţi, şi la cei vii,
Şi la flori, şi la copii.
Seara primaverii calda
Cu dulci lacrime ne scalda,
Vantul ne adoarme-uşor
Cu suspin racoritor,
Şi steluta serii, muta,
Cu dulci raze ne saruta.”
„Ce vorbiţi de primavara,
Şi de stele, şi de seara?
Nu vedeţi cumpliţii nori
Cum sosesc fulgeratori?
N-auziţi cerul cum tuna
Şi pamantul cum rasuna?
Vantul sufla şi va-ndoaie,
Pe voi cade rece ploaie…
Dragii mei, gingaşii mei!
Cum sa-i apar eu pe ei?…
Biata mama n-a sfarşit,
Cerul brazii a tramit
Şi sub ochii sai pe loc
I-au aprins în mare foc!
La pamant brazii cadeau,
Cu lung geamat ei ardeau
Şi spre doamna ce-i vedea
Crengile şi le-ntindea.
Biata mama, despletita,
Spaimantata, ratacita,
Pe fereastra se pleca,
Vrand în foc a s-arunca;
Dar deodata ochii sai
Au zarit doua scantei
Printre flacari stralucind,
În vazduh voios sarind,
Catre stele tot suind,
Ş-amandoua printre ele
Prefacandu-se în stele.
Fata ei, l-acea privire,
Straluci de fericire,
Cum s-aprinde alba luna
Dup-o apriga furtuna;
Şi cu graba-n veselie
Ieşind noaptea pe campie,
Ea se duse aiurind,
Cu ochii la cer privind,
Cum se duce neoprit
Dorul cel nemarginit!
IV
Înşira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Ca duioasa mea poveste,
Ca-nainte mult nu este:
Pe cea vale de mohor,
Lang-un limpede izvor,
Mama doamna sta culcata
Şi cu dragoste tot cata
Cand la cerul înstelat,
Unde doru-i a zburat,
Cand pe fata apei line,
Unde-a cerului lumine
Se prevad, se oglindeaza
Şi în taina scanteiaza.
Biata mama-ncet suspina
Şi cu-o floare de sulcina
Ea dezmiarda-ncetişor
Fata micului izvor,
Ş-apoi sta, şi tot priveşte,
Apa cand se limpezeşte,
Care stele mai întai
Au sa iasa-n fata ei?
Umbra nopţii de pe vale
Se patrunde de-a ei jale
Şi asculta în tacere
Şoapta-i plina de durere.
Caci ea stelele descanta
Şi, plangand, astfel ea canta:
„Cate stele sunt pe cer,
Pana-n ziua toate pier,
Numai doua-s statatoare
Pan la rasarit de soare,
Şi îngana dorul meu…
Coborî-le-ar Dumnezeu!
Stelişoare, blande stele,
Ochişori inimii mele!
Pe pamant voi v-aţi închis
Şi în ceruri v-aţi deschis
Sa priviţi la dorul meu…
Coborî-v-ar Dumnezeu!
Bine v-a fi voua, bine,
În cel rai cu vii lumine,
Dar nici raiul nu e lin
Ca al mamei dulce san!
Ah! copii, la sanul meu
Coborî-v-ar Dumnezeu!”
O! minune! sus, în cer,
Doua stele iata pier!
Şi cu zborul de sageata
Prin vazduh iata-le, iata
Ca vin iute şi voioase,
Lasand urme argintoase
Pan ce cad langa izvor
Într-un lung, întins ogor,
Şi se fac din doua stele
Doua margaritarele…
Cine-n lume, cine poate
Marile sa le înoate,
Codrii vechi sa mi-i patrunza
Ca sa numere-a lor frunza?
Cine poate-avea aflare
Cate valuri sunt pe mare,
Cate raze sunt în soare,
Cat parfum e într-o floare?
Numai dorul mamei poate
Sa patrunda-n lume toate,
Ca sa afle mangaiere
La cumplita sa durere!
Astfel Doamna, ca-ntr-un rau,
Intra-n lanul cel de grau,
Şi tot cata ne-ncetat
Stelele care-au picat.
Spic de spic ea îl culege,
Grau-n palme îl alege
Şi-l saruta, şi-1 dezmiarda,
Copilaşii sa nu-şi piarda!
Zi de vara pana-n seara
Ea din lan nu iese-afara,
Spicuieşte, spicuieşte,
De odihna nici gandeşte!
Iar cand lanul s-a sfarşit,
Iata, Doamne! c-a gasit
Într-un spic frumos şi mare
Doua mici margaritare!
Şi de-atunci mama duioasa,
In rapirea-i dragastoasa,
Tot înşira, visatoare,
Preţioasele-i odoare
Şi la sanu-i tot le strange,
Apoi rade, apoi plange,
Le deşira cand şi cand
Şi le-nşira iar, cantand:
„Însira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Precum lacrimile mele
Se-nşira curgand la stele!
Înşira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Ca şi anii mei de jale
Pe-a durerii trista cale!
Înşira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Pan ce dorul bietei mume
Va-nceta de-a plange-n lume!”