Trecea un înger,
pe un scaun negru aşezat.
Trecea prin aer, liniştit
şi mandru.
Eu îl priveam de la fereastra, cum
prin ziduri trece ca prin fum.
Primeşte-mi un cuvant, strigai,
tu, îngere, împins din rai
de-un vant starnit, de-o apasare
a vreunui gand cu mult mai mare.
Dar îngerul tacea, trecea
pe-un scaun negru stand, citind
o carte veche, stralucind
în legatura-i de argint, şi grea.
Trecu prin blocul nou din piaţa.
Trecu prin chioşcul alamiu
al staţiunii de benzina,
abstras, divin.
Primeşte-mi, îngere, strigai,
paharul care-l beau, cu vin.
Painea primeşte-mi-o şi sarea…
Mi-apasa-n coasta înserarea.
Dar îngerul tacea, trecea
prin soba din odaia mea.
Pe un scaun negru sta, citind
o carte grea cu solzi de-argint.
Cand fu în dreptul meu, strigai –
o, îngere venit din rai,
ma lasa sa m-atarn şi eu
de scaunul tau, de braţul tau.
Abia putui de un picior
de scaun, sa m-agaţ din zbor.
Astfel prin aer şi prin ziduri
cu îngerul zburam şi eu,
la fel cum flutura în vant
matasa unui steag înfrint!
Şi ma raneam de-acoperişe,
de ramurile verzi, piezişe,
şi ma izbeam de stalpii lungi,
de cabluri şi de sarme şi de dungi…
Ma desprinsei de sus cazand
în piaţa înserata, liniştita.
O, el se-ndeparta zburand,
prin aer şi prin ziduri strabatand
cu cartea-n maini, citind cu patima
necontenita.
O, el se-ndeparta şi eu
tot mai vroiam sa-l vad, prin seara.
…Dar el s-a dus alunecand,
împins în rai ca de un vant,
sau, poate, de-apasarea unui gand
cu mult mai mare.