Noaptea-n Doma întristata, prin lumini îngalbenite
A facliilor de ceara care ard langa altare –
Pe cand bolta-n fundul Domei sta întunecoasa, mare,
Nepatrunsa de-ochii roşii de pe mucuri ostenite,
În biserica pustie, langa arcul în perete,
Genuncheata sta pe trepte o copila ca un înger;
Pe-a altarului icoana în de raze roşii frangeri,
Palida şi mohorata Maica Domnului se vede.
O faclie e înfipta într-un stalp de piatra sura;
Lucii picaturi de smoala la pamant cad sfaraind
Şi cununi de flori uscate faşaiesc amirosind
Ş-a copilei rugaciune tainic şopotit murmura.
Cufundat în întuneric, lang-o cruce marmurita,
Într-o umbra neagra, deasa, ca un demon El vegheaza,
Coatele pe braţul crucii le destinde şi le-aşeaza,
Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea trista şi-ncreţita.
Şi barbia lui s-apasa de al pietrei umar rece,
Parul sau negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;
Abia candela cea trista cu reflectul ei roz-alb
Bland o raza mai arunca ce peste-a lui faţa trece.
Ea un înger ce se roaga – El un demon ce viseaza;
Ea o inima de aur – El un suflet apostat;
El în umbra lui fatala, sta-ndaratnic rezemat –
La picioarele Madonei, trista, sfanta, Ea vegheaza.
Pe un mur înalt şi rece de o marmura curata,
Alba ca zapada iernei, lucie ca apa lina,
Se rasfrange ca-n oglinda a copilei umbra plina –
Umbra ei, ce ca şi dansa sta în ruga-ngenuncheata.
Ce-ţi lipseşte oare ţie, blond copil cu-a ta marire,
Cu de marmur-alba faţa şi cu mainile de ceara,
Val – o negura diafana mestecata-n stele; clara
E privirea-ţi inocenta sub a genelor umbrire;
Ce-ţi lipseşte sa fii înger – aripi lungi şi constelate.
Dar ce vad: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Doua umbre de aripe ce se mişca tremurande,
Doua aripe de umbra catre ceruri ridicate.
O, nu-i umbra ei aceea – este îngeru-i de paza;
Langa marmura cea alba vad fiinţa-i aeriana.
Peste viaţa-i inocenta, viaţa lui cea sunta plana,
Langa dansa el se roaga, langa ea îngenuncheaza.
Dar de-i umbra ei aceea – atunci Ea un înger este,
Însa aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfinţiţi de-a omenirii rugaciuni îndelungate
Vad aripele-i diafane şi de dansele dau veste.
Te iubesc! – era sa strige demonul în a lui noapte,
Dara umbra-naripata a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor, spre-nchinaciune el genunchii-şi încovoaie
Şi asculta dus din lume a ei dulci şi timizi şoapte.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ea? – O fiica e de rege, blonda-n diadem de stele,
Trece-n lume fericita, înger, rege şi femeie;
El rascoala în popoare a distrugerii scanteie
Şi în inimi pustiite samana gandiri rebele.
Desparţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dansa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Cateodat’ – deşi arare – se-ntalnesc, şi ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsa.
Ochii ei cei mari, albaştri, de blandeţe dulci şi moi,
Ce adanc patrund în ochii lui cei negri furtunoşi!
Şi pe faţa lui cea slaba trece-uşor un nour roş –
Se iubesc… Şi ce departe sunt deolalta amandoi!
A venit un rege palid, şi coroana sa antica,
Grea de glorii şi putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Şi în mana-i însceptrata, mana ei îngusta, mica.
Dara nu – mute ramas-au buzele-i abia deschise,
Muta inima în pieptu-i, mana ei trasa-ndarat.
În a sufletului taina, ea iubea. Clar şi încet
Se ivea faţa de demon fecioreştilor ei vise.
Ea-l vedea mişcand poporul cu idei reci, îndrazneţe;
Ce puternic e – gandi ea, cu-amoroasa dulce spaima;
El prezentul îl rascoala cu-a gandirilor lui faima
Contra tot ce gramadira veacuri lungi şi frunţi mareţe.
El ades suit pe-o piatra cu turbare se-nfaşoara
În stindardul roş şi fruntea-i aspra-adanca, încreţita,
Parea ca o noapte neagra de furtune-acoperita,
Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgara.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe un pat sarac asuda într-o lunga agonie
Tanarul. O lampa-ntinde limb-avara şi subţire,
Sfaraind în aer bolnav. – Nimeni nu-i ştie de ştire,
Nimeni soarta-i n-o-mblanzeşte, nimeni fruntea nu-i mangaie.
Ah! acele ganduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbracate
Cu-a lui Dumnezeu numire – astazi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor sa-i sugrume!
A muri fara speranţa! Cine ştie-amaraciunea
Ce-i ascunsa-n aste vorbe? – Sa te simţi neliber, mic,
Sa vezi marile-aspiraţii ca-s reduse la nimic,
Ca domnesc în lume rele caror nu te poţi opune,
C-opunandu-te la ele, tu viaţa-ţi risipeşti –
Şi cand mori sa vezi ca-n lume vieţuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinţa. Simţi ca nimica nu eşti.
Şi acele ganduri negre mai nici a muri nu-l lasa.
Cum a intrat el în viaţa? Cat amor de drept şi bine,
Cata sincera fraţie adusese el cu sine!
Şi rasplata? – Amararea, care sufletu-i apasa.
Dar prin negurile negre, care ochii îi acopar,
Se apropie-argintoasa umbra nalt-a unui înger,
Se aşeaza lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plangeri
Ea-i saruta. De pe danşii negurile se descopar…
Este Ea. C-o mulţumire adanca, nemaisimţita,
El în ochii ei se uita. – Mandra-i de înduioşere;
Ceasul ultim îi împaca toata viaţa-i de durere;
Ah! şopteşte el pe moarte – cine eşti ghicesc, iubita.
Am urmat pamantul ista, vremea mea, viaţa, poporul
Cu gandirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca sa condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger sa ma-mpace, şi-mpacarea-i… e amorul.