O faşie nesfarşita
Dintr-o panza pare calea,
Printre holde ratacita.
Toata culmea-i adormita,
Toata valea.
Liniştea-i deplin stapana
Peste campii arşi de soare,
Lunca-i goala: la fantana
E pustiu; şi nu se-ngana
Nici o boare.
Numai zumzetul de-albine,
Fara-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parca vine
Din adancul firii pline
De repaos.
Şi cat vezi în departare
Viu nimic nu se iveşte…
Iata însa, colo-n zare,
Mişcator un punct rasare
Şi tot creşte.
Poate-i vrun batut de soarta
Care-alearga pe campie
Într-atata lume moarta!
Dor îl mana, griji îl poarta,
Domnul ştie!
Poţi acum sa-l vezi mai bine:
E femeie, o sarmana,
Strans la piept în scutec ţine
Un copil; şi-n sarg ea vine,
Vine-n goana.
De calduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;
Un cuptor e roşul soare,
Şi carbune sub picioare
E nisipul.
Cand ajunge la fantana,
Jos pe-o pajişte saraca
Pune-odorul ei. Din mana
Salta cumpana batrana
Şi se pleaca.
Scarţaind, din nou ea creşte.
Mama toarna cu tot zorul
Apa-n pumni, şi se grabeşte
La copil şi-i racoreşte
Obrajorul.
Bea apoi şi ea pe fuga.
Merge iaraşi dupa asta
La copil şi-i da sa suga;
Frant-apoi, pe-o buturuga
Sta nevasta.
Şi e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o manastire arsa;
Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi caldura valuri-valuri
Se revarsa.
Nici un nor vazduhul n-are
Foc sub el sa mai ascunza;
Nici o pasare prin zare,
Nu se mişca-n lumea mare
Nici o frunza.
Singur vantul, colo, iata.
Adormise la racoare
Sub o salcie plecata –
Somnuros în sus el cata
Catre soare.
Mai e mult! Şi ca sa-i fie
Scurta vremea, pana pleaca,
El se uita pe campie,
Fluiera şi nu mai ştie
Ce sa faca.
Dar deodata se opreşte:
Peste ochi îşi pune-o mana
Şi zambind copilareşte
Curios şi lung priveşte
Spre fantana!