Pe banci de lemn, în scunda taverna mohorata,
Unde patrunde ziua printre fereşti murdare,
Pe langa mese lunge, statea posomorata,
Cu feţe-ntunecoase, o ceata pribegita,
Copii saraci şi sceptici ai plebei proletare.
Ah! – zise unul – spuneţi ca-i omul o lumina
Pe lumea asta plina de-amaruri şi de chin?
Nici o scanteie-ntr-însul nu-i candida şi plina,
Murdara este raza-i ca globul cel de tina,
Asupra carui dansul domneşte pe deplin.
Spuneţi-mi ce-i dreptatea? – Ce-i tari se îngradira
Cu-averea şi marirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furara, în veci vezi cum conspira
Contra celor ce danşii la lucru-i osandira
Şi le subjuga munca vieţii lor întregi.
Unii plini de placere petrec a lor viaţa,
Trec zilele voioase şi orele surad.
În cupe vin de ambra – iarna gradini, verdeaţa,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţa –
Ei fac din noapte ziua ş-a zilei ochi închid.
Virtutea pentru danşii – ea nu exista. Însa
V-o predica, caci trebuie sa fie braţe tari,
A statelor greoaie cara trebuie-mpinse
Şi trebuiesc luptate razboaiele aprinse,
Caci voi murind în sange, ei pot sa fie mari.
Şi flotele puternice ş-armatele faloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
Ş-acele milioane, ce în gramezi luxoase
Sunt stranse la bogatul, pe cel sarac apasa,
Şi-s supte din sudoarea prostitului popor.
Religia – o fraza de danşii inventata
Ca cu a ei putere sa va aplece-n jug,
Caci de-ar lipsi din inimi speranţa de rasplata,
Dupa ce-amar munciraţi mizeri viaţa toata,
Aţi mai purta osanda ca vita de la plug?
Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Şi v-a facut sa credeţi ca veţi fi rasplatiţi…
Nu! moartea cu viaţa a stins toata placerea –
Cel ce în asta lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, caci morţi sunt cei muriţi.
Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,
Nu-i ordinea fireasca ce ei a fi susţin;
Averea sa le aperi, marirea ş-a lor bine,
Ei braţul tau înarma ca sa loveşti în tine,
Şi pe voi contra voastra la lupta ei va man.
De ce sa fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastra abia puteţi trai?
De ce boala şi moartea sa fie partea voastra,
Cand ei în bogaţia cea splendida şi vasta
Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?
De ce uitaţi ca-n voi e şi numar şi putere?
Cand vreţi, puteţi prea lesne pamantul sa-mparţiţi.
Nu le mai faceţi ziduri unde sa-nchid-avere,
Pe voi unde sa-nchida, cand împinşi de durere
Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca sa traiţi.
Ei îngradiţi de lege, placerilor se lasa,
Şi sucul cel mai dulce pamantului i-l sug;
Ei cheama-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:
Frumseţile-ne tineri batranii lor distrug.
Şi de-ntrebaţi atuncea, voua ce va ramane?
Munca, din care danşii se-mbata în placeri,
Robia viaţa toata, lacrimi pe-o neagra pane,
Copilelor patate mizeria-n ruşine…
Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri!
De lege n-au nevoie – virtutea e uşoara
Cand ai ce-ţi trebuieşte… Iar legi sunt pentru voi,
Voua va pune lege, pedepse va masoara
Cand mana v-o întindeţi la bunuri zambitoare,
Caci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi.
Zdrobiţi oranduiala cea cruda şi nedreapta,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!
Atunci cand dupa moarte rasplata nu v-aşteapta,
Faceţi ca-n asta lume sa aiba parte dreapta,
Egala fiecare, şi sa traim ca fraţi!
Sfarmaţi statuia goala a Venerei antice,
Ardeţi acele panze cu corpuri de ninsori;
Ele starnesc în suflet ideea neferice
A perfecţiei umane şi ele fac sa pice
În ghearele uzurei copile din popor!
Sfarmaţi tot ce aţaţa inima lor bolnava,
Sfarmaţi palate, temple, ce crimele ascund,
Zvarliţi statui de tirani în foc, sa curga lava,
Sa spele de pe pietre pana şi urma sclava
Celor ce le urmeaza pan’ la al lumii fund!
Sfarmaţi tot ce arata mandrie şi avere,
O! dezbracaţi viaţa de haina-i de granit,
De purpura, de aur, de lacrimi, de urat –
Sa fie un vis numai, sa fie o parere,
Ce far’ de patimi trece în timpul nesfarşit.
Zidiţi din darmature gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce rade
Cu mutra de vanduta, cu ochi vil şi viclean.
O! aduceţi potopul, destul voi aşteptaraţi
Ca sa vedeţi ce bine prin bine o sa ias’;
Nimic… Locul hienei îl lua cel vorbareţ,
Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmatareţ.
Formele se schimbara, dar raul a ramas.
Atunci va veţi întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le şoptesc ades,
Placerile egale, egal vor fi-mparţite,
Chiar moartea cand va stinge lampa vieţii finite
Vi s-a parea un înger cu parul blond şi des.
Atunci veţi muri lesne fara de-amar şi grija,
Feciorii-or trai-n lume cum voi aţi vieţuit,
Chiar clopotul n-a plange cu limba lui de spija
Pentru acel de care norocul avu grija;
Nimeni de-a plange n-are, el traiul şi-a trait.
Şi boale ce mizeria ş-averea nefireasca
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creşte tot ce-n lume este menit sa creasca,
Va bea pan-în fund cupa, pan’ va vrea s-o zdrobeasca,
Caci va muri cand nu va avea la ce trai.
……………………………………..
Pe malurile Seinei, în faeton de gala,
Cezarul trece palid, în ganduri adancit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gandirea-i n-o înşala;
Poporul loc îi face tacut şi umilit.
Zambirea lui deşteapta, adanca şi tacuta,
Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,
Şi mana-i care poarta destinele lumeşti,
Cea grupa zdrenţuita în cale-i o saluta.
Marirea-i e în taina legata de aceşti.
Convins ca voi el este-n nalţimea-i solitara
Lipsita de iubire, cum ca principiul rau,
Nedreptul şi minciuna al lumii duce frau;
Istoria umana în veci se desfaşoara,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilau.
Şi el – el varful mandru al celor ce apasa –
Saluta-n a lui cale pe-aparatorul mut.
De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasa
De rasturnari mareţe, marirea-i radioasa,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi cazut.
Cu ale voastre umbre nimica crezatoare,
Cu zambetu-va rece, de mila parasit,
Cu mintea de dreptate şi bine razatoare,
Cu umbra voastra numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urat.
………………………………..
Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scalda,
Turnuri ca facle negre trasnesc arzand în vant –
Prin limbile de flacari, ce-n valuri se framant,
Racnete, vuiet de-arme patrund marea cea calda,
Evul e un cadavru – Paris al lui mormant.
Pe stradele-ncruşite de flacari orbitoare,
Suiţi pe baricade de bulgari de granit,
Se mişc batalioane a plebei proletare,
Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare,
Şi clopote de-alarma rasuna raguşit.
Ca marmura de albe, ca ea nepasatoare,
Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ,
Cu par bogat şi negru ce pe-umeri se coboara
Şi sanii lor acopar – e ura şi turbare
În ochii lor cei negri, adanci şi desperaţi.
O! lupta-te-nvalita în pletele-ţi bogate,
Eroic este astazi copilul cel pierdut!
Caci flamura cea roşa cu umbra-i de dreptate
Sfinţeşte-a ta viaţa de tina şi pacate;
Nu! nu eşti tu de vina, ci cei ce te-au vandut!
…………………………………
Scanteie marea lina, şi placele ei sure
Se mişc-una pe alta ca paturi de cristal
Prin lunce pravalite; din tainica padure
Apare luna mare campiilor azure,
Împlandu-le cu ochiul ei mandru, triumfal.
Pe undele încete îşi mişca leganate
Corabii învechite scheletele de lemn;
Trecand încet ca umbre – ţin panzele umflate
În faţa lunei, care prin ele-atunci strabate,
Şi-n roata de foc galben sta faţa-i ca un semn.
Pe maluri zdrumicate de aiurirea marii
Cezaru-nca vegheaza la trunchiul cel plecat
Al salciei pletoase – şi-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerande se pleaca lin suflarii
A zefirului nopţii şi suna cadenţat.
Îi pare ca prin aer în noapte înstelata,
Calcand pe varf de codri, pe-a apelor mariri,
Trecea cu barba alba – pe fruntea-ntunecata
Cununa cea de paie îi atarna uscata –
Moşneagul rege Lear.
Uimit privea cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creţi ai carei stele lin tremurand transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vieţii sclipitoare… A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbraca o lume de amar:
“În orice om o lume îşi face încercarea,
Batranul Demiurgos se opinteşte-n van;
În orice minte lumea îşi pune întrebarea
Din nou: de unde vine şi unde merge floarea
Dorinţelor obscure sadite în noian.
Al lumii-ntregul sambur, dorinţa-i şi marirea,
În inima oricarui i-ascuns şi traitor,
Zvarlire hazardata, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearca întreaga a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.
Astfel umana roada în calea ei îngheaţa,
Se petrifica unul în sclav, altu-mparat,
Acoperind cu noime sarmana lui viaţa
Şi aratand la soare-a mizeriei lui faţa –
Faţa – caci înţelesul e-acelaşi la toţi dat.
În veci aceleaşi doruri mascate cu-alta haina,
Şi-n toata omenirea în veci acelaşi om –
În multe forme-apare a vieţii cruda taina,
Pe toţi ea îi înşala, la nime se distaina,
Dorinţi nemarginite plantand într-un atom.
Cand ştii ca visu-acesta cu moartea se sfarşeşte,
Ca-n urma-ţi raman toate astfel cum sunt, de dregi
Oricat ai drege-n lume – atunci te oboseşte
Eterna alergare… ş-un gand te-ademeneşte:
Ca vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.”