Galben ca faclia de galbena ceara
Ce-aproape-i ardea,
Pe-o scandura veche, aruncat afara,
De somnul cel vecinic Groz-acum zacea;
Iar dupa el nime, nime nu plangea!
Poporu-mprejuru-i trist, cu-nfiorare,
La el se uita.
Unii faceau cruce; alţii, de mirare,
Cu mana la gura capul clatina
Şi-ncet, langa dansul, îşi şopteau aşa
„El sa fie Groza cel vestit în ţara
Şi-n sange-ncruntat!
El sa fie Groza, cel ce ca o fiara,
Fara nici o grija de negrul pacat,
A stins zile multe şi lege-a calcat!”
Un moşneag atunce, cu o barba lunga,
La Groza mergand,
Scoase doi bani netezi din vechea sa punga,
Langa mort îi puse, mana-i sarutand,
Mai facu o cruce şi zise plangand:
„Oameni buni! an iarna bordeiu-mi arsese,
Şi pe-un ger cumplit
Nevasta-mi cu pruncii pe camp ramasese.
N-aveam nici de hrana, nici ţol de-nvelit,
Şi nici o putere!… eram prapadit!
Nu aşteptam alta din mila cereasca
Decat a muri,
Cand creştinul asta, Domnu-l odihneasca!
Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi
Ş-aproape de mine calul îşi opri.
„Nu plange, îmi zise, n-ai grija, romane,
Fa piept barbatesc;
Na, sa-ţi cumperi haine, şi casa, şi paine…”
Şi de-atunci copiii-mi ce-l tot pomenesc,
Oameni buni! de atunce în tihna traiesc.”
Şi, sarutand mortul, batranul moşneag
Ofta şi se duse cu-al sau vechi toiag.
Iar poporu-n zgomot striga, plin de jale:
„Dumnezeu sa ierte pacatele sale!”