– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar rauri în soare
Gramadeşti-n a ta gandire
Şi campiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer varful lor mare –
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.
– Hai în codrul cu verdeaţa,
Und-izvoare plang în vale,
Stanca sta sa se pravale
În prapastia mareaţa.
Acolo-n ochi de padure,
Langa balta cea senina
Şi sub trestia cea lina
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţa,
Eu pe-un fir de romaniţa
Voi cerca de ma iubeşti.
Şi de-a soarelui caldura
Voi fi roşie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Sa-ţi astup cu dansul gura.
De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Caci va fi sub palarie –
Ş-apoi cine treaba are!
Cand prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i ţinea de subsuoara,
Te-oi ţinea de dupa gat.
Pe carare-n bolţi de frunze,
Apucand spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi eşti drag?
Înc-o gura – şi dispare…
Ca un stalp eu stam în luna!
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . .
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastra –
Floare-albastra! floare-albastra!…
Totuşi este trist în lume!