– Blanca, afla ca din leagan
Domnul este al tau mire,
Caci nascuta eşti, copila,
Din nevrednica iubire.
Maini în schit la sfanta Ana
Vei gasi la cel din stele
Mangaierea vieţii tale,
Mantuirea feţei mele.
– Nu voi, tata, sa usuce
Al meu suflet tanar, vesel:
Eu iubesc vanatul, jocul;
Traiul lumii alţii lese-l.
Nu voi parul sa mi-l taie,
Ce-mi ajunge la calcaie,
Sa orbesc citind pe carte
În fum vanat de tamaie.
– Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,
Las’ de-a lumii orice gand,
Maini în zori de zi pleca-vom
Catre schitul vechi şi sfant.
Ea aude – plange. Parca
Îi venea sa plece-n lume,
Dusa de pustie ganduri
Şi de-un dor fara de nume.
Şi plangand înfrana calul,
Calul ei cel alb ca neaua,
Îi neteaza mandra coama
Şi plangand îi pune şeaua.
S-avanta pe el şi pleaca,
Paru-n vanturi, capu-n piept,
Nu se uita înainte-i,
Nu priveşte îndarapt.
Pe carari pierdute-n vale
Merge-n codri far’ de capat,
Cand a serei raze roşii
Asfinţind din ceruri scapat.
Umbra-n codri ici şi colo
Fulgereaza de lumine…
Ea trecea prin frunza-n freamat
Şi prin murmur de albine;
În mijloc de codru-ajunse
Langa teiul nalt şi vechi,
Unde-izvorul cel în vraja
Suna dulce în urechi.
De murmur duios de ape
Ea trezita-atunci tresare,
Vede-un tanar, ce alaturi
Pe-un cal negru sta calare.
Cu ochi mari la ea se uita,
Plini de vis, duioşi plutind,
Flori de tei în paru-i negru
Şi la şold un corn de-argint.
Şi-ncepu încet sa sune,
Fermecat şi dureros –
Inima-i creştea de dorul
Al strainului frumos.
Parul lui i-atinge parul,
Şi atunci c-obrazul roş
Ea apleaca gene lunge
Peste ochii cuvioşi.
Iar pe buze-i trece-un zambet
Înecat, fermecator,
Care gur-abia-i deschide,
Cea uscata de amor.
Cand cu totului rapita
Se-ndoi spre el din şele,
El înceata din cantare
Şi-i grai cu grai de jele,
Ş-o cuprinde de calare –
Ea se apara c-o mana,
Însa totuşi lui se lasa,
Simte inima ca-i plina.
Şi pe umarul lui cade
Al ei cap cu faţa-n sus;
Pe cand caii pasc alaturi,
Ea-l privea cu suflet dus.
Numai murmurul cel dulce
Din izvorul fermecat
Asurzeşte melancolic
A lor suflet îmbatat.
Lun-atunci din codri iese,
Noaptea toata sta s-o vada,
Zugraveşte umbre negre
Pe camp alb ca de zapada.
Şi mereu ea le lungeşte,
Şi urcand pe cer le muta,
Dar ei trec, se pierd în codri
Cu viaţa lor pierduta.
La castel în poarta calul
Sta a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stapana
A ramas pierduta-n lume.