Cand privesc zilele de-aur a scripturelor romane,
Ma cufund ca într-o mare de visari dulci şi senine
Şi în jur parca-mi colinda dulci şi mandre primaveri,
Sau vad nopţi ce-ntind deasupra-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbravi cu filomele,
Cu izvoare-ale gandirii şi cu rauri de cantari.
Vad poeţi ce-au scris o limba, ca un fagure de miere:
Cichindeal gura de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsa, Daniil cel trist şi mic,
Vacarescu cantand dulce a iubirii primavara,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahara,
Beldiman vestind în stihuri pe razboiul inimic.
Lira de argint, Sihleanu, – Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întampla, ca sa mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomata?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne’nturnata.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.
Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare,
Adevar scaldat în mite, sfinx patrunsa de-nţeles;
Munte cu capul de piatra de furtune detunata,
Sta şi azi în faţa lumii o enigma n’explicata
Şi vegheaz-o stanca arsa dintre nouri de eres.
Bolliac canta iobagul ş-a lui lanţuri de arama;
L-ale ţarii flamuri negre Carlova oştirea cheama,
În prezent vrajeşte umbre dintr-al secolilor plan;
Şi ca Byron, treaz de vantul cel salbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperarii,
Descifrand eternitatea din ruina unui an.
Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebada murinda,
Zace palida vergina cu lungi gene, voce blanda –
Viaţa-i fu o primavara, moartea-o parere de rau;
Iar poetul ei cel tanar o privea cu îmbatare,
Şi din lira curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cantecul sau.
Mureşan scutura lanţul cu-a lui voce ruginita,
Rumpe coarde de arama cu o mana amorţita,
Cheama piatra sa învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în saracia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptarii noastre, semnelor vremii profet.
Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice batrane,
Caci pe mucedele pagini stau domniile romane,
Scrise de mana cea veche a-nvaţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugraveşte din nou, iaraşi panzele posomorate,
Ce-aratau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tanar şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirand margaritare pe a stelei blonda raza,
Acum secolii strabate, o minune luminoasa,
Acum rade printre lacrimi cand o canta pe Dridri.
Sau visand o umbra dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca doua basme mistice, adance, dalbe,
Cu zambirea de vergina, cu glas bland, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mandru diadem de stele,
O aşeaza-n tron de aur, sa domneasca lumi rebele,
Şi iubind-o fara margini, scrie: “visul de poet”.
Sau visand cu doina trista a voinicului de munte,
Visul apelor adance şi a stancelor carunte,
Visul selbelor batrane de pe umerii de deal,
El deşteapta-n sanul nostru dorul ţarii cei strabune,
El revoaca-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Iara noi? noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate,
Maşti razande, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza;
În noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Şi de-aceea spusa voastra era sunta şi frumoasa,
Caci de minţi era gandita, caci din inimi era scoasa,
Inimi mari, tinere înca, deşi voi sunteţi batrani.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iaraşi trecutul, fara inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i strain!
Voi, pierduţi în ganduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi carpim cerul cu stele, noi manjim marea cu valuri,
Caci al nostru-i sur şi rece – marea noastra-i de îngheţ,
Voi urmaţi cu rapejune cugetarile regine,
Cand, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.
Cu-a ei candela de aur palida înţelepciune,
Cu zambirea ei regala, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semanat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastra: o lira,
Ce la vantul cald ce-o mişca cantari molcome respira;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutatoare ce nimica nu viseaza,
Ce tablourile minte, ce simţirea simuleaza,
Privim reci la lumea asta – va numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept maine-i minciuna;
Aţi luptat lupta deşarta, aţi vanat ţinta nebuna,
Aţi visat zile de aur pe-asta lume de amar.
“Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte”,
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, alta soarte;
Oamenii din toate cele fac icoana şi simbol;
Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemneaza,
Împarţesc a lor gandire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.
Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita
Unor lucruri n’existente; carte trista şi-ncalcita,
Ce mai mult o încifreaza cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.
Strai de purpura şi aur peste ţarana cea grea.
Ramaneţi dara cu bine, sunte firi vizionare,
Ce faceaţi valul sa cante, ce puneaţi steaua sa zboare,
Ce creaţi o alta lume pe-asta lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, maini în ruina,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumina, –
Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dansa suntem noi.