Copilo, tu eşti gata
De-a pururea sa plangi!
Şi cand eşti trista, Doino,
Tu inima ne-o frangi.
Dar nu ştiu cum, e bine
Cand plangi, ca-n urma ta
Noi plangem toţi, şi-amarul
Mai dulce ni-e aşa.
Şi toate plang cu tine
Şi toate te-nţeleg,
Ca-n versul tau cel jalnic
Vorbeşte-un neam întreg.
Pe fete-n faptul serii
Le-ntampini la izvor,
Tu singura stapana
Pe sufletele lor.
Le-nveţi ce e iubirea
Şi razi cu ochi şireţi,
Deodat-apoi te-ntuneci
Şi cantece le-nveţi:
Sa cante ziua-n lunca
Şi seara cand se-ntorc,
Cand triste-n pragul tinzii
Stau singure şi torc.
Cand merg flacai la oaste
Cu lacrimi tu-i petreci
Şi stai cu ei, ţi-e mila
Sa-i laşi pustii, sa pleci.
Cantand le-aduci aminte
De-o fata din vecini,
De mame şi de-ogorul
Umplut acum de spini.
Şi cand i-omoara dorul
Şi-n jurul tau se strang,
Pui fluierul la gura
Şi canţi, iar danşii plang.
E plin de oameni campul,
Tu, Doino,-n rand cu ei.
Moşnegi şi oameni tineri
Şi tinere femei
Aduna fanu-n stoguri
Şi snop din spice fac –
Din scutece copilul
Cand plange-n sahaidac
Te duci şi-l joci pe braţe
Şi-l culci apoi pe san,
Şi-i canţi s-adoarma-n umbra
Capiţelor de fan.
Din vai tu vezi amurgul
Spre culmi înaintand,
Pe coaste-auzi paraie
Prin noapte zgomotand,
Şi-asculţi ce spune codrul
Cand plange ziua-ncet
Ah, toate, Doino, toate
Te fac sa fii poet.
Şi, singura cu turma,
Privind pierduta-n zari
Spui munţilor durerea
Prin jalnice cantari.
Pe deal romanul ara
Slabit de-amar şi frant.
Abia-şi apasa fierul
În umedul pamant.
Tu-l vezi sarman, şi tremuri
Sa-l mangai în nevoi.
Şi mergi cu el alaturi
Cantand pe langa boi.
Iar bieţii boi se uita
Cu mila la stapan –
Pricep şi ei durerea
Sarmanului roman.
Eu te-am vazut odata
Frumoasa ca un sfant,
În jur stateau batranii
Cu frunţile-n pamant.
Cantai, ca-n vis, de-o lume
Traita-ntr-alte vremi,
De oameni dragi, din groapa
Pe nume vrand sa-i chemi.
Şi-ncet, din vreme-n vreme,
Batranii-n jur clipeau
Şi manecile hainei
La ochi şi le puneau.
Dar iata! Cu ochi tulburi
Tu stai între voinici,
Te vad cum juri şi blestemi
Şi pumnii ţi-i radici!
Pribegi de bir şi claca,
Copii fara noroc,
Tu-i strangi în codru noaptea
Sub brazi pe langa foc.
Şi canţi cu glas salbatec,
Şi-n jur ei canta-n cor
Cantari întunecate
Ca sufletele lor.
Cand ştii haiduci în codru
Te prinzi cu ei fartat,
Li-araţi poteci ascunse,
Pe stanci le-aşterni tu pat.
Cand pun picioru-n scara,
Ţii roibul lor de frau;
Grabit, cand prind ei puşca,
Scoţi plumbii de la brau:
Iar cand ochesc, cu hohot
Tu razi, caci plumbii moi
S-au dus în piept de-a dreptul
Spurcatului ciocoi.
Ai tai suntem! Strainii
Te-ar pierde de-ar putea;
Dar cand te-am pierde, Doino,
Ai cui am ramanea?
Sa nu ne laşi, iubito,
De dragul tau traim:
Saraci suntem cu toţii,
Saraci, dar te iubim!
Ramai, ca ne eşti doamna
Şi lege-i al tau glas,
Învaţa-ne sa plangem
C-atat ne-a mai ramas!