Din valurile vremii, iubita mea, rasai
Cu braţele de marmur, cu parul lung, balai –
Şi faţa stravezie ca faţa albei ceri
Slabita e de umbra duioaselor dureri!
Cu zambetul tau dulce tu mangai ochii mei,
Femeie între stele şi stea între femei
Şi întorcandu-ţi faţa spre umarul tau stang,
În ochii fericirii ma uit pierdut şi plang.
Cum oare din noianul de neguri sa te rump,
Sa te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,
Cu sarutari aprinse suflarea sa ţi-o-nec
Şi mana friguroasa s-o încalzesc la san,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.
Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci
Şi umbra ta se pierde în negurile reci,
De ma gasesc iar singur cu braţele în jos
În trista amintire a visului frumos…
Zadarnic dupa umbra ta dulce le întind:
Din valurile vremii nu pot sa te cuprind.