Sa cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;
Nu floarea vestejita din parul tau balai,
Caci singura mea ruga-i uitarii sa ma dai.
La ce simţirea cruda a stinsului noroc
Sa nu se sting-asemeni, ci-n veci sa stea pe loc?
Tot alte unde-i suna aceluiaşi parau:
La ce statornicia parerilor de rau,
Cand prin aceasta lume sa trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?
La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi?
La ce sa masuri anii ce zboara peste morţi?
Totuna-i daca astazi sau maine o sa mor,
Cand voi sa-mi piara urma în mintea tuturor,
Cand voi sa uiţi norocul visat de amandoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,
Sa fie neagra umbra în care-oi fi pierit,
Ca şi cand niciodata noi nu ne-am fi gasit,
Ca şi cand anii mandri de dor ar fi deşerţi –
Ca te-am iubit atata putea-vei tu sa ierţi?
Cu faţa spre perete, ma lasa prin straini,
Sa-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,
Şi cand se va întoarce pamantul în pamant,
Au cine o sa ştie de unde-s, cine sunt?
Cantari tanguitoare prin zidurile reci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;
Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape,
Sa-mi spuie al tau nume pe-nchisele-mi pleoape,
Apoi – de vor – m-arunce în margine de drum…
Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.
Din zare departata rasar-un stol de corbi,
Sa-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Rasar-o vijelie din margini de pamant,
Dand pulberea-mi ţaranii şi inima-mi la vant…
Ci tu ramai în floare ca luna lui april,
Cu ochii mari şi umezi, cu zambet de copil,
Din cat eşti de copila sa-ntinereşti mereu,
Şi nu mai şti de mine, ca nu m-oi şti nici eu.