Cand, tremurandu-şi jalea şi sfiala,
Un cant pribeag îmbraţişeaza firea,
Şi-un trandafir crescut în umbra moare,
Şi soare nu-i sa-i planga risipirea,
Eu plang atunci, caci tu-mi rasai în zare,
A vremii noastre dreapta muceniţa,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnica, balaie dascaliţa.
Ca stralucirea ochilor tai limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestita,
Tu eşti din leagan sora cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispita.
Cununa ta de zile şi de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zapada,
Şi mana nu-i atatea ştiutoare.
Moşnegi, ceteţi ai carţilor din strana,
Din graiul tau culeg învaţatura,
E scrisa parca-n zambetele tale
Seninatatea slovei din scriptura.
În barba lor, carunta ca amurgul,
Ei strang prinosul lacrimilor sfinte,
Caci vad aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoala şi cuminte.
La tine vin nevestele sa-şi planga
Feciorii duşi în slujba la-mparatul,
Şi tu ascunzi o lacrima-ntre slove,
În alte ţari cand le trimiţi oftatul…
Şi fete vin, sa le-nfloreşti altiţa,
La pragul tau e plina ulicioara,
Şi fetele îşi şopotesc în taina:
„Ce maini frumoase are domnişoara!”
…Aşa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zambind în calea ta, fecioara,
Iar capataiul somnului tau vitreg
De-un vis deşert zadarnic se-nfioara.
Tu parc-auzi cum picura la geamuri
Un ciripit de pui de randunica
Şi-un gand razleţ îţi înfierbanta tampla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfanta frica.
Sfios, amurgul toamnei mohorate
Îşi mişca-ncet podoaba lui bolnava,
Ca din cadelniţi fumul de tamaie,
Prelung se zbate frunza din dumbrava.
Tu stai în prag, şi din fragar o frunza
La sanul tau s-a coborat sa moara,
Iar vantul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasa domnişoara…