Frunza verde de malai;
Cine merge sus la rai?
Merge Dan, şoiman de plai,
C-a ucis el mulţi duşmani,
Un vizir şi patru hani.
Frunza verde lemn de brad,
Cine merge jos în iad?
Merg tatarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, capitan de plai!
(Fragm. de cantec poporal)
I
Batranul Dan traieşte ca şoimul singuratic
În peştera de stanca, pe-un munte paduratic,
Privind cu veselie cum soarele rasare,
Dand viaţa luminoasa cu-o calda sarutare,
Privind cu jale lunga cum soarele apune…
Aşa şi el apus-a din zile mari şi bune!
Vechi pustnic, ramas singur din timpul sau afara,
Ca pe un gol de munte o stanca solitara,
Dincolo din morminte el trist acum priveşte
O tainica fantasma ce-n zare s-adanceşte,
Fantasma dragalaşa a verdei tinereţi
Ce fuge de rasuflul geroasei batraneţi,
Şi zice: „Timpul rece apasa-umarul meu
Şi cat m-afund în zile, tot simt ca e mai greu!
O! lege-a nimicirii, o! lege nemiloasa!
Cand, cand s-a toci oare a vremii lunga coasa!”
Apoi el pleaca fruntea şi cade în visare,
Iar munţii, albi ca dansul, se-nclina-n departare.
Ai timpilor eroici imagine augusta,
Pe cand era el tanar, lumea-i parea îngusta
Pentru bine, şi larga, prea larga pentru rau!
El ar fi vrut-o buna ca bunul Dumnezeu.
Deci îi placea sa-nfrunte cu dalba-i vitejie
Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,
Şi mult iubea cand ţara stiga: „La lupta, Dane!”
Sa vanture ca pleava oştirile duşmane.
Atunci a lui manie ca trasnetul era,
În patru mari hotare tuna şi fulgera,
Iar ţara dormea-n pace pe timpii cei mai rai
Cat Dan veghea-n picioare la capataiul ei.
Ades el pleca singur prin codri fioroşi,
În care luceau noaptea oţeluri şi ochi roşi,
Şi daca murgu-i sprinten da-n laturi sforaind,
Viteazul cu blandeţe îl dezmierda graind:
„N-aibi grija, mai şoimane! eu am şi duc cu mine
O vraja rea de duşmani şi buna pentru tine”.
Şi murgu-şi lua calea în linişte deplina
Prin codri fara drumuri şi fara de lumina.
Iar vulturii carpatici cu zborul îndrazneţ
Faceau un cortegi falnic eroului drumeţ.
Încrederea-nfloreşte în inimile mari!
II
Batranul Dan asculta graind doi vechi stejari
Crescuţi dintr-o tulpina pe culmea cea de munte
Ş-avand ca o coroana un secol pe-a lor frunte.
„O! frate, zice unul, un vant în miez de noapte
Adusu-mi-a din vale lung vaiet, triste şoapte!…
E sabie în ţara! au navalit tatarii!
Ş-acum în balţi de sange îşi joaca armasarii!”
„Aşa! raspunde altul, colo în departare
Zarit-am asta-noapte pe cer lumina mare!
Ard satele romane! ard holdele-n campii!
Ard codrii!… Sub robie cad fete şi copii.
Şi-n fumul ce se nalţa cu larme zgomotoase
Zbor suflete gonite din trupuri sangeroase!”
Batranul Dan aude, suspina şi nu crede!
Dar iata ca pe ceruri din patru parţi el vede
Trecand un stol de vulturi urmaţi de uli gramada,
Atraşi în orizonturi de-a morţii rece prada.
Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.
„La lupta, Dane! ţara-i în jar, ţara-i în foc!”
Batranul Dan desprinde un paloş vechi din cui,
Şi paloşul luceşte voios în mana lui.
Batranul Dan pe sanu-i apasa a lui mana
Şi simte ca tot bate o inima romana.
El zice cu mandrie, nalţand privirea-n sus:
Pe inima şi paloş rugina nu s-a pus.
O! Doamne, Doamne sfinte, mai da-mi zile de trai
Pan ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai!
Fa tu sa-mi para numai atunci paloşul greu,
Cand inima-nceta-va sa bata-n pieptul meu,
Ş-atunci inima numai de-a bate sa încete
Cand voi culca sub tarna a duşmanilor cete!”
Apoi el strange chinga pe zdravenele-i şale,
Îşi face-o cruce, pleaca şi se coboara-n vale.
III
În scurtele rastimpuri cand soarele declina
Şi noaptea-şi pune stema feerica, stelina,
E un moment de pace în care, neoprit,
Se pierde doru-n umbra amurgului mahnit.
Atunci zareşte ochiul minunile din basme,
Acele legioane de tainice fantasme
Care-ntre zi şi noapte apar în loc oprite
Cu mantii lungi şi albe de-a lungul învelite.
Aşa apare-n şesuri mareţul om de munte,
Calcand cu paşi gigantici pe urme mai marunte!
Nu ştiu de el copacii tineri, crescuţi pe maluri,
Dar raul îl cunoaşte şi scade-a sale valuri,
Sa treaca înainte viteazul Dan la lupta.
Şi astfel tot el pasa pe cale ne-ntrerupta
Pan ce soseşte-n seara la casa lui Ursan.
Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,
Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros şi lat,
Cu bratul de barbat, cu pumnul apasat,
E scurt la grai, naprasnic, la chip întunecos.
El e de peste Milcov pribeag misterios.
Toţi care ştiu de dansul spun multe, dar şoptind,
Şi cale de o zare îl ocolesc grabind,
Deşi-i place sa creasca sirepe herghelii,
Razlete pe întinsul campiilor pustii.
Pe vremea lui, sub ochii lui Ştefan, domn cel mare,
Intrand în duşmani singur ca vieru-n stuhul tare,
A prins pe hanul Marza din fuga cu arcanul;
Iar Ştefan, de la dansul în schimb luand pe hanul,
I-a zis: „Ursane frate! sa-ţi faci ochirea roata,
Şi cat îi vedea zare, a ta sa fie toata!”*
De-atunci el sta de paza în mijlocul campiei
Şi nime nu s-atinge de zmeii hergheliei.
Drumeţul intra, zice: „Bine-am gasit, Ursane!…”
Un aspru glas raspunde: „Bine-ai venit, moş Dane!
Ce vant te-aduse-aice?”
„Vant rau şi de jelire!
Ne calc paganii, frate, şi ţara-i la pieire!”
Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gandul sau.
Dan zice: „De pe munte venit-am sa te ieu,
Sa mergem”.
„Dar! sa mergem!” adauga Ursan
Şi mult cu drag priveşte grozavu-i buzdugan.
Apoi un corn apuca şi buciuma în vant.
IV
Deodata se aude un tropot pe pamant,
Un tropot de copite, potop rotopitor!
Ursan cu al sau oaspe în fund, spre soare, cata,
Şi vad sub cerul luciu, în zarea-nflacarata,
Zburand o herghelie de armasari zmeioşi,
Cu coamele în vanturi, cu ochii scanteioşi,
Şi-nfiorand campia de-o aspra nechezare.
Un voinicel în floare, pe-un alb fugar calare,
Îi mana c-un harapnic ce-n urma lor pocneşte
Şi ca un şarpe negru prin aer se-nvarteşte.
Ursan le-aţine calea şi caii stau în loc.
Apoi catre voinicul ce poarta busuioc
El zice: „Fulgo! prinde-mi pe murgul cel ţintat,
Moş Dan şi eu la Nistru ne ducem pe luptat!”
„Dar eu, întreaba Fulga, eu sa nu-mi cerc puterea?”
„Tu sa ramai aice ca sa-mi pazeşti averea.”
Frumos odor e Fulga! şi nalta-i e faptura!
Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura,
Şi parul sau de aur în creţi lungi se lasa
Ca pe strujanul verde un caier de matase.
El are glas puternic în gura rumeoara
Şi mers cu leganare de gingaşa fecioara.
Oricine-1 vede-n soare cu pelita lui alba,
Purtand la brau un paloş şi pe grumaji o salba,
Se-ntreaba: ce sa fie, fecior de zmeu, ori fata?
Iar cand pe sub altiţa camaşii înfirata
Zareşte la lumina doi crini ieşiţi în unda,
Doi pui în neastampar de lebada rotunda,
Rapit de dor, el cade pe ganduri cate-un an!…
Voinicul e viteaza copila-a lui Ursan.
Ea intra-n herghelie cu pasul îndrazneţ
Şi merge drept la murgul salbatic şi razleţ,
Zicand lui Dan ce-n treacat îi da povatuiele:
„Moş Dane! tu cu-a tale şi eu cu ale mele!”
Sirepul o zareşte, ridica narea-n vant,
Încrunta ochiul, bate copita de pamant,
Zburleşte coama, salta, în laturi se izbeşte;
Dar Fulga zvarle laţul, de gat îl arcaneşte
Şi repede ca gandul, s-arunca uşurel,
Îi pune mana-n coama şi-ncaleca pe el.
Gemand, el sare-n aer pe patru-a lui picioare,
Azvarle, se framanta, se spumega-n sudoare
Şi-n zbor plecand deodata, nebun de groaza, murgul
S-afunda-n largul spaţiu şi spinteca amurgul…
Dar cand steluţa lunii apare viu la lume,
Copila se întoarce cu murgul alb de spume
Şi zice: „Iata calul! El ştie-acum de frau
Ca paloşul de mijloc şi mijlocul de brau.”
Ursan cu drag raspunde: „Aibi parte de noroc!”
Apoi cu Dan batranul, arzand de mare foc,
Încaleca şi-n umbra dispar ca într-un nor…
Iar Fulga-i urmareşte cu sufletul în dor.
V
E noaptea înstelata, e calda, liniştita!
Se pare ca din ceruri pe lumea adormita
Pluteşte-o lina, dulce, divina îndurare,
Dar ea nu poate stinge avantul de turbare
Ce duce calareţii pe-ntinderea pustie,
Precum doi spectri gemeni manaţi de-o vijelie.
Ei zbor tacuţi sub ochii stelutelor trezite
În orizontul negru ce-i soarbe şi-i înghite.
S-afund mereu în taina nopţii; dar gandul lor
De mult e cu tatarii în lupta de omor.
Oţinta de lumina prin umbra viu înoata.
Ea creşte, se înalta pe zare ca o roata
Şi umple de vapaie cereştile abisuri.
Paduri, movile, rauri apar cazute-n visuri,
Dar leul de la munte şi vierul de pe vale
Nu vad prin vis de sange decat Moldova-n jale.
„E roşie luna!” zice din doi cel mai batran.
„E luna însetata de sange de pagan!”
Raspunde cel mai aspru… Şi puii lor de zmei
Se duc tragand doi spectri de umbra dupa ei.
Se duc vartej ca gandul plecat în pribegie,
Se duc pan ce-a lor umbra întinsa pe campie
Le trece înainte şi pan ce se lovesc
În ochi cu faptul zilei… Atunce se opresc.
Şi iata-i pe o culme nocturnii calatori,
Lucind sub cerul palid în mantie de zori!
Ei lasa jos pe coasta sa pasca armasarii
Şi stau privind în vale cum fac parjol tatarii.
Cinci sate ard în flacari pe camp, şi fumul lor
Se-ntinde ca o apa, pluteşte ca un nor
De-a lung pe şesul umed, şi zboara sus în aer,
Ducand cu el un vuiet de larma şi de vaier.
Prin fum se zaresc umbre fuginde, ratacite,
Copii marunţi, şi mame, şi fete despletite,
Şi cai scapaţi în fuga, şi caini, şi boi în turme,
Goniţi de tatarimea ce calca pe-a lor urme.
Ici, colo, se vad cete în lupta încleştate,
Mişcari de braţe goale în aer ridicate,
Luciri de arme crunte patate roş cu sange
Pe care-o raza vie din soare se rasfrange.
Apoi din vreme-n vreme o ceaţa luptatoare
Se-mpraştie cu graba, lasand cadavre-n soare!
Iar langa Nistru, multa urdie tatareasca
Naprasnic se ucide cu gloata romaneasca.
Dan zice: „Mai Ursane! acolo e de noi!
Acolo rade moartea în crancenul razboi.
Acolo sa dam proaşca, sub ochiul cel de sus,
Tu dinspre faptul zilei, şi eu dinspre apus,
Şi cale sa deschidem prin aprigul duşman…
La lucru-acum, fartate! la lucru, mai Ursan!”
„Amin şi Doamne-ajuta!” Ursan voios raspunde,
Şi-n gloata fiecare ca viforul patrunde.
VI
Ursan naval s-arunca în neagra tatarime,
Croind o parte larga prin deasa ei mulţime.
Sub mana-i buzduganul, unealta de pieire,
Ca un balaur face în juru-i o rotire,
Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins
Sarmanu-nchide ochii şi soarele-i s-a stins!
În laturi, înainte, în urma-i totul moare!
Zbor creierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare,
Şi-n urma, şi-mprejuru-i, şi-n laturi semanate
Zac sute de cadavre cu capete sfarmate.
Şi astfel ne-mpacatul Ursan mereu lucreaza,
Şi spre apus prin sange mereu înainteaza.
Ca dansul, Dan batranul, erou întinerit,
Tot vine dupa paloş spre mandrul rasarit.
El intra şi se-ndeasa în gloata tremuranda
Ca junghiul cel de moarte în inima plapanda,
Şi paloşu-i ce luce ca fulger de urgie
Tot cade-n dreapta,-n stanga şi taie-n carne vie…
Fug toţi şi pier din cale-i!… El striga: „Steie faţa
Cui place vitejia, cui s-a urat de viaţa!”
Dar nime nu-ndrazneşte la glasu-i sa apara,
Caci el se-nainteaza precum un stalp de para,
Şi cine-1 vede falnic, aprins, cu fruntea sus,
Îi pare ca alt soare se-nalţa din apus.
Şi astfel ambii oaspeţi ai morţii ne-mpacate
Cosesc la vieţi în floare pe straturi sangerate
Ş-ajung ei faţa-n faţa prin apriga furtuna,
Şi armele lor ude cruciş le împreuna.
„Noroc pe, Ursane!”
„Şi pe, tot noroc!”
Dar n-a sfarşit cuvantul Ursan şi cade-n loc,
Strapuns de o sageata ce-i intra-n piept adanc.
El scapa buzduganul, se pleaca pe oblanc
Şi greu se prabuşeşte c-un geamat de pe cal.
Tatarii ca zavozii pe dansul dau naval!
„În laturi, litfe!” striga la ei viteazul Dan,
Punandu-se de paza la capul lui Ursan.
Cu calu-n mana stanga, cu pala-n mana dreapta,
Ameninţand cu ochii tatarii, mi-i aşteapta
Precum aşteapta zimbrul de lupi înconjurat
Sa-i zvarle cu-a lui coarne pe campul spaimantat.
Dar nici gandesc paganii sa deie piept cu el,
Caci paloşu-i naprasnic e vultur de oţel.
Retraşi în jur deoparte, nemernici, sperieţi,
Ei scot din a lor arcuri un vifor de sageţi,
Şi Dan, lovit în coaste, şopteşte cu oftare:
„Ursane, pentru tine de-acum nu e scapare!”
Zicand, el cade-aproape, se sprijina-ntr-o mana
Şi paloşul lui ţine în loc ceaţa pagana.
O! Dane capitane! puterile-ţi slabesc
Şi norii pe deasupra-ţi trecand se învartesc.
Tu mori! şi tatarimea s-apropie de tine!
Dar iata din pustiuri un alb vartej ca vine
Şi trece prin urdie ca printr-un lan de grau.
E un voinic calare pe-un cal ce n-are frau,
Voinic, în brau cu paloş şi pe grumaz cu salba.
E Fulga, ce apare ca o fantasma alba
Şi grabnic pe-al ei tata rapeşte din gramada,
Apoi cu el dispare ca şoimul cu-a sa prada.
„Alah!” racnesc tatarii catand cu groaza-n urma…
Dar ce vad ei deodata, caci glasul lor se curma?
Ei vad curgand pe dealuri arcaşii din Orhei
Ce vin cu-o falca-n ceruri, aprinşi ca nişte zmei!
Un lung fior de spaima patrunde într-o clipa
Prin deasa tatarime ce-i gata de risipa,
Şi toţi pe loc la fuga plec iute, se duc orbi,
Cum pleaca din campie un nor întins de corbi.
Amar e de razleţul ce-n urma lor ramane!
Şi cade, mic sau mare, pe mainile romane!
În faţa cu romanul nu-i mila, nu-i iertare,
Nici chiar în san de mama nu poate-avea scapare.
O ştiu de mult tatarii, o ştiu de la batrani
Şi fug, nevrand s-asculte de şefi, de-ai lor stapani
Tot omul vede moartea ş-alearga-nspaimantat.
Cel viu uita şi lasa pe mortul ne-ngropat
Şi far-a-ntoarce capul se duce-orice pagan,
Ca-n umbra fiecarui s-avanta un roman!
Iar hanu-şi smulge barba, îşi rupe şalul verde
Privind urdia-ntreaga în clipa cum se pierde.
Sub ochii lui în lacrimi, pe campul cel de lupte
Apar gramezi de leşuri, gramezi de arme rupte,
De cai ucişi, de care, de corturi risipite,
Şi tuiurile oastei de oaste parasite!
O! pas cumplit al soartei! Tot ce-i era de fala,
Cai, steaguri, cete mandre, stralucitoare arme,
Cladiri de visuri nalte, magie triumfala,
A fost de-ajuns o clipa ca totul sa se darme!
VII
Ghirai a trecut Nistrul înot pe calul sau,
Luand pe Dan ranitul ca prada şi trofeu.
El merge de se-nchide în cortu-i, umilit,
Precum un lup din codri ce-a fost de caini gonit.
Trei zile, trei nopţi hanul nu gusta-n suflet pace.
Întins ca un cadavru jos pe covor el zace,
Dar cand revine, palid, din lunga-i desperare,
În ochii lui trec fulgeri de cruda razbunare.
El striga sa-i aduca sub cort pe Dan batranul.
Deşi cuprins de lanţuri, mareţ intra romanul!
„Ghiaur! zice tatarul cu inima haina,
Ce simte firul ierbii cand coasa e vecina?”
„Ea pleaca fruntea-n pace, raspunde capitanul,
Caci are sa renasca mai frageda la anul!”
Ghirai cade pe ganduri, lasandu-şi capu-n piept,
Şi, îmblanzindu-şi glasul: „O! Dan, om înţelept!
Te ştiu de mult pe tine, cunosc al tau renume
Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.
Pe mulţi tatari cuprins-ai de-ai morţii reci fiori!
Acum îţi veni randul şi ţie ca sa mori.
Priveşte! langa uşa calaul te pandeşte
Cu ştreangul şi cu pala ce-n mana-i zanganeşte.
Un semn, şi capu-ţi zboara la caini şi la vulturi,
Şi suiletu-ţi se pierde în lumea de ghiauri.
Dar însa îmi fac mila de ani şi de-a ta minte,
Gandind la batraneţea ce-apasa-al meu parinte,
Şi vreau, cu daruri multe, pe tine-a te ierta
De vrei tu sa te lepezi acum de legea ta!”
Creştinul Dan, batranul cu suflet luminos,
Înalţa-a lui statura şi zice maiestos:
„Ceahlaul sub furtuna nu scade muşuroi!
Eu, Dan, sub vantul soartei sa scad pagan nu voi.
Deci, nu-mi convine viaţa mişelnic caştigata,
Nici pata fardelegii în fruntea mea sapata.
Ruşinea-i o rugina pe-o arma de viteaz,
Un vierme ce mananca albeaţa din obraz.
Cui place sa roşeasca, roşeasca… eu nu vreu
Nici pata pe-a mea arma, nici pe obrazul meu.
Alb am trait un secol pe plaiul stramoşesc
Şi vreau cu faţa alba senin sa ma sfarşesc,
Ca dupa-o viaţa lunga, ferita de ruşine,
Mormantul meu sa fie curat şi alb ca mine!
Aşa m-a deprins Ştefan, uşoara ţarna-i fie!
La trai fara mustrare şi fara prihanie.
Nu-mi trebuie-a ta mila, nu vreau a tale daruri.
Tu îmi întinzi o cupa mult plina de amaruri,
Departe ea de mine!… mai drept e ca sa mor!…
Iar daca ai tu cuget şi-ţi pasa de-al meu dor,
Ghirai, ma lasa, lasa în ora morţii grele
Sa mai sarut o data pamantul ţarii mele!”
Uimit, Ghirai se scoala, cu mana lui desface
Unealta de robie sub care leul zace,
Cumplitul lanţ ce-l leaga cu stranse noduri sute,
Şi zice grabnic: „Tata, ia calul meu şi du-te!”
Batranul Dan ferice se duce, Nistrul trece,
Şi-n aerul Moldovei se umila pieptu-i rece,
Şi inima lui creşte, şi ochii-i plini de jale
Cu drag privesc prin lacrimi podoaba ţarii sale.
Sarmanu-ngenuncheaza pe iarba ce straluce,
Îşi pleaca fruntea alba, smerit îşi face cruce
Şi pentru totdeauna saruta ca pe-o moaşte
Pamantul ce tresare şi care-1 recunoaşte…
Apoi el se întoarce la hanul, intra-n cort,
Suspina, şovaieşte şi, palid, cade mort!
Iar hanul, lung privindu-1, rosteşte cu durere:
„O! Dan viteaz, ferice ca tine care piere,
Avand o viaţa verde în timpul tinereţii
Şi alba ca zapada în iarna batraneţii!…”