Ah! garafa pantecoasa doar de sfeşnic mai e buna!
Şi mucoasa lumanare sfaraind saul şi-l arde.
Şi-n aceasta saracie, te inspira, canta, barde –
Bani n-am mai vazut de-un secol, vin n-am mai baut de-o luna.
Un regat pentru-o ţigara, s-umplu norii de zapada
Cu himere!… Dar de unde? Scarţaie de vant fereasta,
În pod miauna motanii – la curcani vanata-i creasta
Şi cu pasuri melancolici meditand umbla-n ograda.
Uh! ce frig… îmi vad suflarea, – şi caciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravan – iar de coate nici ca-mi pasa,
Ca ţiganul, care baga degetul prin rara casa
De navod – cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Cum nu sunt un şoarec, Doamne, – macar totuşi are blana.
Mi-aş manca carţile mele – nici ca mi-ar pasa de ger…
Mi-ar parea superba, dulce o bucata din Homer,
Un palat, borta-n perete şi nevasta – o icoana.
Pe pereţi cu colb, pe podul cu lungi panze de painjen
Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag sa te-uiţi la ele!
Greu li-i de mindir de paie, şi apoi din biata-mi piele
Nici ca au ce sa mai suga. – Într-un roi mai de un stanjen
Au ieşit la promenada – ce petrecere gentila!
Ploşniţa ceea-i batrana, cuvios în mers paşeşte;
Cela-i cavaler… e iute… oare ştie franţuzeşte?
Cea ce-ncunjura mulţimea i-o romantica copila.
Bruh! mi-i frig. – Iata pe mana cum codeşte-un negru purec;
Sa-mi moi degetul în gura – am sa-l prind – ba las’, saracul!
Pripaşit la vreo femeie, ştiu ca ar vedea pe dracul,
Dara eu – ce-mi pasa mie – bietul “ins!” la ce sa-l purec?
Şi motanul toarce-n soba de blazat ce-i. – Mai motane,
Vino-ncoa sa stam de vorba, unice amic şi ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de maţe, zau! ca-n el te-aş pune vornic,
Ca sa ştii şi tu odata boieria ce-i, sarmane!
Oare ce gandeşte hatrul de sta ghem şi toarce-ntruna?
Ce idei se-nşira dulce în maţeasca-i fantazie?
Vreo cucoana cu-alba blana cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în şura, ori în pod, în gavauna?
De-ar fi-n lume numai maţe – tot poet aş fi? Totuna:
Mieunand în ode nalte, tragic miorlaind – un Garrick,
Ziua tologit în soare, pandind cozile de şoaric,
Noaptea-n pod, cerdac şi streşini heinizand duios la luna.
Filosof de-aş fi – simţirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apar
Şi junimei generoase, domnişoarele ce scapar,
Le arat ca lumea vis e – un vis sarbad – de motan.
Sau ca popa colo-n templul, închinat fiinţei, care
Dupa chip ş-asemanare a creat maţescul neam,
Aş striga: o, motanime! motanime! Vai… Haram
De-al tau suflet, motanime, nepostind postul cel mare.
Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motanimei îl desfaşura-nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul ş-a lui Duhuri – liliecii?
Anathema sit! – Sa-l scuipe oricare motan de treaba,
Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n faptura voastra chiara?
O, motani fara de suflet! – La zgariet el v-a dat gheara
Şi la tors v-a dat musteţe – vreţi sa-l pipaiţi cu laba?
Ii! ca în clondir se stinge capeţelul de lumina!
Moşule, mergi de te culca, nu vezi ca s-a-ntunecat?
Sa visam favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat.
De-aş putea sa dorm încaltea. – Somn, a gandului odina,
O, acopere fiinţa-mi cu-a ta muta armonie,
Vino somn – ori vino moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-nca cu maţe şi cu pureci şi cu luna,
Or de nu – cui ce-i aduce? – Poezie – saracie!