Orcanul însuşi sta domol
Şi-n ganduri dulci se pierde,
Cand zanele cu pieptul gol
Rasar pe lunca verde.
Uşoare, ca de neguri, fug
Prin liniştea adanca,
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesarutaţi înca.
Vezi tu departe-n Rasarit
Aprins lucind ca focul
Palatul lor? Împrejmuit
Cu zid d-argint e locul:
Acolo ele-n veci nu mor
Şi vara-n veci nu moare,
Iar ele-şi au craiasa lor
Şi toate sunt fecioare.
La ţara lor nici zmei n-ajung!
Dar într-o zi, la poarta,
Batu, de drumul greu şi lung,
Slabita şi mai moarta,
O fata de-mparat, cerand
Un loc de mas, sarmana,
Şi se ruga milos de bland,
– „Şi cum te cheama?î – „Ana.
– „Eu nu pot, Ano, sa-ţi descui;
Acest drept al meu nu e.
Craiasei noastre am sa-i spui
Sa vie sa-ţi descuie.
P-un nor de aur lunecand
A zanelor craiasa
Venea cu parul raurand,
Rau galben de matasa.
Craiasa-n purpur şi-n smarald
S-ascunde, nu s-ascunde,
Strabaţi cu ochii viul cald
Al formelor rotunde.
Ard flacari ochii ei craieşti
Cum sta la zid plecata;
– „Descui. Dar eu ma tem ca eşti
Fecior! – „Ba nu: sunt fata!
Şi dandu-i zanele-adapost
Traia cu ele sora.
Dar într-o zi a fost ce-a fost
Ca nu s-a duc la hora
Şi-avand inel, ea se juca
Stand singura-ntr-o vale:
Pe-acolo doamna se plimba
Şi-a dat de Ana-n cale.
– „Ce ai tu, Ano? – „Uite ce-i!
Craiasa schimba feţe,
Ca n-a vazut în viaţa ei
Inel, şi ce mandreţe!
Din piatra tronului din rai
Cioplit în flori maiestre,
El singur unui fiu de crai
D-ajuns i-ar fi fost zestre.
– „Şi cum îi zici? – „Inel îi zic!
Pe degetul suleget
Al zanei pus, pe cel mai mic,
Crescut parea pe deget.
– „O, da-mi-l mie! dragalaş
Se roaga ea-mbatata.
– „Ţi-l dau, stapano, de ma laşi
Sa te cuprind o data!
Craiasa-n veselia ei
Cu graba se-nvoieşte:
– „Ma strangi la piept, şi-atata ce-i?
Şi pieptul Anei creşte,
Şi cum întinde braţul drept
Mai viu îi bate pieptul
Şi tremura, strangand la piept
Pe doamna-sa cu dreptul.
– „Atata ce-i? – „Dar m-a durut!
Sa nu pui mana stanga!
Şi-n urma zana s-a zbatut
Ca prea mult vrea s-o stranga.
Aşa fac şi copiii-n joc
Cand nu-şi înţeleg vrerea,
Dar zanei i-a parut d-atunci
Ca i-a slabit puterea.
A doua zi, sub umbre rari
De pom cu floarea alba,
Facea, avand margaritari,
Dintr-înşii Ana salba.
Craiasa vine iar. Zarind
Frumoasa jucarie,
Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind
Sa aib-acea mandrie.
– „Ce-i asta? – „Salba! Ard razleţ
Margeanuri roşii-n para,
Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ
Al salbei, dand o ţara.
– „Şi cui o dai tu?î patimaş
Zambind craiasa-ngana:
– „Ţi-o dau şi ţie, de ma laşi
Sa te sarut, stapana!
Pe nimeni ea n-a sarutat,
Ori poate flori şi fluturi,
Dar pentru salba i-ar fi dat
Şi-o suta de saruturi.
Aşa fac doi coii în joc,
Cand nu-nţeleg ce-i jocul,
Dar zanei i-a parut d-atunci
Ca i-a pierit norocul.
A treia zi, privind în lac
Copila, ca-n oglinda,
Cerca şi nu putea pe plac
Un brau pe trup sa-şi prinda.
Craiasa vine iar. Grabit
S-a-ncins atunci craiasa,
Şi cat de strans i s-a lipit
De caldul trup matasa!
Ea bate-n palme, vede-n lac
Ca stransa-i sta mai bine;
Rotunde, ca un cap de mac,
Stau sanurile pline,
Mai nalta pare, şi-n umblat
Mladie ca o varga,
Ea simte cat de rau i-a stat
În haina ei cea larga.
Şi ochii-i otraviţi de dulci
La brau salbatici cata.
– „Ţi-l dau, cu tine de ma culci
Alaturea o data!
– „Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei
Altce, ca am eu multe!
– „Nu vreu!î Şi-n urma asta ce-i?
De ce sa n-o asculte?
*
Ştiţi voi povestea, cand un fiu
De împarat odata,
În piept cu dor turbat de viu,
S-a îmbracat în fata,
Şi-avand în loc de paloş fus,
Şi-n loc de coif naframa,
Pe pieptul tanar el şi-a pus
Altiţa-n loc de-arama?
El sta pe tron, şi langa el
Ce trist craiasa plange!
Cu mana ei cea cu inel
Rupandu-şi salba, strange
Genunchii lui, ea sta-n genunchi!
Şi braul şi-l dezleaga,
Şi paru-i desfacut manunchi
Îi umple faţa-ntreaga.
– „Eu toate, toate le-am pierdut!
Şi Dumnezeu ma piarda
Din ochii lui, ca te-am crezut!
El rade şi-o dezmiarda:
– „Acum nu-i timp sa te boceşti;
Tu vii cu mine-acasa;
Craiasa daca nu mai eşti,
Vei fi împarateasa!