E o întamplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decat mine, decat oasele mele,
pe care mi le scraşneşti într-o îmbraţişare
mereu dureroasa, minunata mereu.
Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dalţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-ma, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tampla de stele, pana cand
lumea mea prelunga şi în nesfarşire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curand.
Ce bine ca eşti, ce mirare ca sunt!
Doua cantece diferite, lovindu-se amestecandu-se,
doua culori ce nu s-au vazut niciodata,
una foarte de jos, întoarsa spre pamant,
una foarte de sus, aproape rupta
în înfrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca eşti, a-ntamplarii ca sunt.