Un om la lemne mergand
Şi carul în drum frangand,
Ca şi alte daţi l-a dres
Şi la casa sa a mers.
Copilul sau alergand
Şi carul frant dres vazand,
Îl întreaba: „Taica! dar
Cine-ţi drese carul iar?”
Tatal sau raspuns i-a dat:
„Eu, fatul meu, cine alt?”
„Apoi cine te-a-nvaţat?”
Copilul iar a-ntrebat.
„Nevoia, copilul meu,
Ea ştie ce nu ştiu eu”
„D-apoi unde şade ea?”
Copilul sa ştie vrea.
„În padure”, i-a raspuns.
Şi la treaba lui s-a dus.
Deci copilul mai crescand
Şi la padure mergand,
Peste loc rau cum a dat,
Franse carul încarcat
Şi, sa-l dreaga neştiind,
Fluiera, la el privind.
Apoi aminte ş-adus
Tatal sau cum i-a fost spus.
Ş-începu a alerga
În sus, în jos, ş-a striga:
„Nevoie, nevoie, fa!
Vin’, ma-nvaţa, ori îl fa”
Dupa ce a vazut dar
Ca striga într-un zadar,
Sa apuca singurel,
Cazneşte destul la el,
Potrivit, nepotrivit,
Bine rau, a ispravit.
Acasa daca a mers
Ş-îl vazu tatal sau dres,
Îi zise : „Ei, fatul meu!
Nu e cum îţi ziceam eu?”
„Nu – îi zise suparat –
Nimenea nu m-a-nvaţat.
Iar tatal sau cam razand
Îi dete raspuns zicand:
„Ba chiar nevoia a fost,
Carea-nvaţa p-orice prost;
Ca ea de n-ar fi venit,
Tu atat n-ai fi caznit.
Ea arata sa începi
La orce nu te pricepi,
Apoi bine, rau, munceşti
Şi tu-n lume sa traieşti”