Gazel
Toamna frunzele colinda,
Sun-un grier sub o grinda,
Vantul jalnic bate-n geamuri
Cu o mana tremuranda,
Iara tu la gura sobei
Stai ca somnul sa te prinda.
Ce tresari din vis deodata?
Tu auzi paşind în tinda –
E iubitul care vine
De mijloc sa te cuprinda
Şi în faţa ta frumoasa
O sa ţie o oglinda,
Sa te vezi pe tine însaţi
Visatoare, surazanda.
I
Pe un deal rasare luna, ca o vatra de jaratic,
Rumenind stravechii codri şi castelul singuratic
Ş-ale raurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot –
De departe-n vai coboara tanguiosul glas de clopot;
Pe deasupra de prapastii sunt zidiri de cetaţuie,
Acaţat de pietre sure un voinic cu greu le suie;
Aşezand genunchi şi mana cand pe-un colţ, cand pe alt colţ,
Au ajuns sa rupa gratii ruginite-a unei bolţi
Şi pe-a degetelor varfuri în ietacul tainuit
Intra – unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.
Ci prin flori întreţesute, printre gratii luna moale
Sfiicioasa şi smerita şi-au varsat razele sale;
Unde-ajung par varuite zid, podele, ca de crida,
Pe-unde nu – parea ca umbra cu carbune-i zugravita.
Iar de sus pan-în podele un painjen prins de vraja
A ţesut subţire panza stravezie ca o mreaja;
Tremurand ea licureşte şi se pare a se rumpe,
Încarcata de o bura, de un colb de pietre scumpe.
Dupa panza de painjen doarme fata de-mparat;
Înecata de lumina e întinsa în crivat.
Al ei chip se zugraveşte plin şi alb: cu ochiu-l masuri
Prin uşoara-nvineţire a subţirilor matasuri;
Ici şi colo a ei haina s-a desprins din sponci ş-arata
Trupul alb în goliciunea-i, curaţia ei de fata.
Rasfiratul par de aur peste perini se-mpraştie,
Tampla bate liniştita ca o umbra viorie,
Şi sprancenele arcate fruntea alba i-o încheie,
Cu o singura trasura maiestrit le încondeie;
Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,
Braţul ei atarna leneş peste marginea de pat;
De a varstei ei caldura fragii sanului se coc,
A ei gura-i descleştata de-a suflarii sale foc,
Ea zambind îşi mişca dulce a ei buze mici, subţiri;
Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri.
Iar voinicul s-apropie şi cu mana sa el rumpe
Panza cea acoperita de un colb de pietre scumpe:
A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapa,
Încaperile gandirii mai nu pot sa le încapa.
El în braţe prinde fata, peste faţa i se-nclina,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspina,
Şi inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic –
Ş-apoi pleaca iar în lume nazdravanul cel voinic.
II
Ea a doua zi se mira cum de firele sunt rupte,
Şi-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte –
Ea zambind şi trist se uita, şopoteşte bland din gura:
– Zburator cu negre plete, vin la noapte de ma fura.
III
Fiecine cum i-e vrerea, despre fete sama deie-şi –
Dar ea seamana celora îndragiţi de singuri ei-şi.
Şi Narcis vazandu-şi faţa în oglinda sa, izvorul,
Singur fuse îndragitul, singur el îndragitorul.
Şi de s-ar putea pe dansa cineva ca sa o prinda,
Cand cu ochii mari, salbateci se priveşte în oglinda,
Subţiindu-şi gura mica şi chemandu-se pe nume
Şi fiindu-şi sie draga cum nu-i este nime-n lume,
Atunci el cu o privire nalucirea i-ar discoasa
Cum ca ea – frumoasa fata – a ghicit ca e frumoasa.
Idol tu! rapire minţii! cu ochi mari şi parul des,
Pentr-o inima fecioara mandru idol ţi-ai ales!
Ce şopteşte ea în taina cand priveşte cu mirare
Al ei chip gingaş şi tanar, de la cap pan la picioare?
„Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburator
Şi strangandu-l tare-n braţe, era mai ca sa-l omor…
Şi de-aceea cand ma caut în peretele de-oglinzi,
Singurica-n camaruţa braţe albe eu întinz
Şi ma-mbrac în parul galben, ca în strai uşor ţesut,
Şi zarind rotundu-mi umar mai ca-mi vine sa-l sarut.
Şi atunci de sfiiciune mi-iese sangele-n obraz –
Cum nu vine zburatorul ca la pieptul lui sa caz?
Daca boiul mi-l înmladiiu, daca ochii mei îmi plac,
E temeiul ca acestea fericit pe el îl fac.
Şi mi-s draga mie însami pentru ca-i sunt draga lui –
Gura tu! învaţa minte, nu ma spune nimarui,
Nici chiar lui, cand vine noaptea langa patul meu tiptil,
Doritor ca o femeie şi viclean ca un copil!”
IV
Astfel vine-n toata noatea zburator la al ei pat.
Se trezi din somn deodata de sarutu-i fermecat;
Şi atuncea cand spre uşa el se-ntoarce ca sa fuga,
Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smerita ruga:
– O, ramai, ramai la mine, tu, cu viers duios de foc,
Zburator cu plete negre, umbra fara de noroc
Şi nu crede ca în lume, singurel şi ratacit,
Nu-i gasi un suflet tanar ce de tine-i îngradit.
O, tu umbra pieritoare, cu adancii, triştii ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale – nu le fie de diochi!
El s-aşeaza langa dansa şi o prinde de mijloc,
Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc:
– O, şopteşte-mi – zice dansul – tu cu ochii plini d-eres
Dulci cuvinte nenţelese, însa pline de-nţeles.
Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipa-i,
Şi-l visez, cand cu-a mea mana al tau braţ rotund îl pipai,
Cand pui capul tu pe pieptu-mi şi bataile îi numeri,
Cand sarut cu-mpatimire ai tai albi şi netezi umeri
Şi cand sorb al tau rasuflet în suflarea vieţii mele
Şi cand inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele;
Cand pierduta razimi fruntea de-arzatorul meu obraz,
Parul tau balai şi moale de mi-l legi dupa grumaz,
Ochii tai pe jumatate de-i închizi, mi-ntinzi o gura,
Fericit ma simt atuncea cu asupra de masura.
Tu!!… nu vezi… nu-ţi aflu nume… Limba-n gura mi se leaga
Şi nu pot sa-ţi spun odata cat – ah! cat îmi eşti de draga!
Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde sa-nceapa,
Caci pe rand şi-astupa gura cand cu gura se adapa;
Unu-n braţele altuia, tremurand ei se saruta,
Numai ochiul e vorbareţ, iara limba lor e muta,
Ea-şi acopere cu mana faţa roşa de sfiala,
Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un par ca de peteala.
V
S-au facut ca ceara alba faţa roşa ca un mar,
Şi atata de subţire, sa o tai c-un fir de par.
Şi cosiţa ta balaie o aduni la ochi plangand,
Inima far de nadejde, suflete batut de gand.
Toata ziua la fereastra, suspinand, nu spui nimica,
Ridicand a tale gene, al tau suflet se ridica;
Urmarind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocarlie,
Tu ai vrea sa spui sa duca catre dansul o solie,
Dar ea zboara… tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos
Stai cu buze discleştate de un tremur dureros.
Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri.
Nu uita ca-n lacrimi este taina ochilor albaştri.
Stele rare din tarie cad ca picuri de argint,
Şi seninul cer albastru mandru lacrimile-l prind;
Dar daca ar cadea toate, el ramane trist şi gol,
N-ai putea sa faci cu ochii înalţimilor ocol –
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de rau
Nu-i ca noaptea cea mocnita şi pustie din sicriu;
Şi din cand în cand varsate, mandru lacrimile-ţi şed,
Dar de seci întreg izvorul, atunci cum o sa te vad?
Prin ei curge rumenirea, mandra, ca de trandafiri,
Şi zapada viorie din obrajii tai subţiri –
Apoi noaptea lor albastra, a lor dulce vecinicie,
Ce uşor se mistuieşte prin plansorile pustie…
Cine e nerod sa arda în carbuni smarandul rar
Ş-a lui vecinica lucire s-o striveasca în zadar?
Tu-ţi arzi ochii şi frumseţa… Dulce noaptea lor se stinge,
Şi nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plange, nu mai plange!
VI
O, tu crai cu barba-n noduri ca şi calţii cand nu-i perii,
Tu în cap nu ai graunţe, numai pleava şi puzderii.
Bine-ţi pare sa fii singur, crai batran fara de minţi,
Sa oftezi dup-a ta fata, cu ciubucul între dinţi?
Sa te primbli şi sa numeri scanduri albe în cerdac?
Mult bogat ai fost odata, mult ramas-ai tu sarac!
Alungat-o-ai pe dansa, ca departe de parinţi
În coliba împistrita ea sa nasc-un pui de prinţ.
În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic,
Nimeni n-a afla locaşul unde ea s-ascunde tainic.
VII
Sura-i sara cea de toamna; de pe lacuri apa sura
Înfunda mişcarea-i creaţa între stuf la iezatura;
Iar padurea lin suspina şi prin frunzele uscate
Randuri, randuri trece-un freamat, ce le scutura pe toate.
De cand codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toata,
Îşi deschide-a lui adancuri, faţa lunei sa le bata,
Trista-i firea, iara vantul sperios vo creanga farma –
Singuratece izvoare fac cu valurile larma.
Pe potica dinspre codri cine oare se coboara?
Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o masoara.
Şapte ani de cand plecat-ai, zburator cu negre plete,
Ş-ai uitat de soarta mandrei, iubitoarei tale fete!
Şi pe campul gol el vede un copil umbland desculţ
Şi cercand ca sa adune într-un card bobocii mulţi.
– Buna vreme, mai baiete! – Mulţumim, voinic strain!
– Cum te cheama, mai copile? – Ca pe tata-meu – Calin;
Mama-mi spune cateodata, de-o întreb: a cui-s, mama?
„Zburatoru-ţi este tata şi pe el Calin îl cheama.”
Cand l-aude, numai dansul îşi ştia inima lui,
Caci copilul cu bobocii era chiar copilul lui.
Atunci intra în coliba şi pe capatu-unei laiţi,
Lumina cu mucul negru într-un harb un roş opaiţ;
Se coceau pe vatra sura doua turte în cenuşa,
Un papuc e sub o grinda, iara altul dupa uşa;
Haraita, noduroasa, sta în colb raşniţa veche,
În cotlon torcea motanul, pieptanandu-şi o ureche;
Sub icoana afumata unui sfant cu comanac
Arde-n candel-o lumina cat un sambure de mac;
Pe-a icoanei policioara, busuioc şi mint-uscata
Umplu casa-ntunecoasa de-o mireasma piparata;
Pe cuptiorul uns cu huma şi pe coşcovii pereţi
Zugravit-au c-un carbune copilaşul cel isteţ
Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de laba,
Cum mai bine i se şede unui purceluş de treaba.
O beşica-n loc de sticla e întinsa-n ferestruie
Printre care trece-o dunga mohorata şi galbuie.
Pe un pat de scanduri goale doarme tanara nevasta
În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereasta.
El s-aşeaza langa dansa, fruntea ei o netezeşte,
O desmiarda cu durere, suspinand o dragosteşte,
Pleaca gura la ureche-i, bland pe nume el o cheama,
Ea ridica somnoroasa lunga genelor marama,
Spariet la el se uita… i se pare ca viseaza,
Ar zambi şi nu se-ncrede, ar racni şi nu cuteaza.
El din patu-i o ridica şi pe pieptul lui şi-o pune,
Inima-i zvacneşte tare, viaţa-i parca se rapune.
Ea se uita, se tot uita, un cuvant macar nu spune,
Rade doar cu ochii-n lacrimi, sparieta de-o minune,
Ş-apoi îi suceşte parul pe-al ei deget alb, subţire,
Îşi ascunde faţa roşa l-a lui piept duios de mire.
El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o saruta pe-al ei par de aur moale
Şi barbia i-o ridica, s-uita-n ochii-i plini de apa,
Şi pe rand şi-astupa gura, cand cu gura se adapa.
VIII
De treci codri de arama, de departe vezi albind
Ş-auzi mandra glasuire a padurii de argint.
Acolo, langa izvoara, iarba pare de omat,
Flori albastre tremur ude în vazduhul tamaiet;
Pare ca şi trunchii vecinici poarta suflete sub coaja,
Ce suspina printre ramuri cu a glasului lor vraja.
Iar prin mandrul întuneric al padurii de argint
Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;
Ele trec cu harnici unde şi suspina-n flori molatic,
Cand coboara-n ropot dulce din tapşanul pravalatic,
Ele sar în bulgari fluizi peste prundul din rastoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în rauri sclipitoare peste flori de miere pline,
Umplu aerul varatic de mireasma şi racoare
A popoarelor de muşte sarbatori murmuitoare.
Langa lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate,
Vezi o masa mare-ntinsa cu faclii prea luminate,
Caci din patru parţi a lumii împaraţi şi-mparatese
Au venit ca sa serbeze nunta gingaşei mirese;
Feţi-frumoşi cu par de aur, zmei cu solzii de oţele,
Cititorii cei de zodii şi şagalnicul Pepele.
Iata craiul, socru-mare, rezemat în jilţ cu spata,
El pe capu-i poarta mitra şi-i cu barba pieptanata;
Ţapan, drept, cu schiptru-n mana, şede-n perine de puf
Şi cu crengi îl apar pagii de muscuţe şi zaduf…
Acum iata ca din codru şi Calin mirele iese,
Care ţine-n a lui mana mana gingaşei mirese.
Îi foşnea uscat pe frunze poala lunga-a albei rochii,
Faţa-i roşie ca marul, de noroc i-s umezi ochii;
La pamant mai ca ajunge al ei par de aur moale,
Care-i cade peste braţe, peste umerele goale.
Astfel vine mladioasa, trupul ei frumos îl poarta.
Flori albastre are-n paru-i şi o stea în frunte poarta,
Socrul roaga-n capul mesei sa pofteasca sa se puna
Nunul mare, mandrul soare, şi pe nuna, mandra luna.
Şi s-aşeaza toţi la masa, cum li-s anii, cum li-i rangul,
Lin vioarele rasuna, iara cobza ţine hangul.
Dar ce zgomot se aude? Bazait ca de albine?
Toţi se uita cu mirare şi nu ştiu de unde vine,
Pana vad painjenişul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod.
Trec furnici ducand în gura de faina marii saci,
Ca sa coaca pentru nunta şi placinte, şi colaci;
Şi albinele-aduc miere, aduc colb marunt de aur,
Ca cercei din el sa faca cariul, care-i meşter faur.
Iata vine nunta-ntreaga – vornicel e-un grierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel;
În veşmant de catifele, un bondar rotund în pantec
Somnoros pe nas ca popii glasuieşte-ncet un cantec;
O cojiţa de aluna trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteaţa rasucita şede-n ea un mire flutur;
Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
Toţi cu inime uşoare, toţi şagalnici şi berbanţi.
Vin ţanţarii lautarii, gandaceii, carabuşii,
Iar mireasa viorica i-aştepta-ndaratul uşii.
Şi pe masa-mparateasca sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în doua labe, s-a-nchinat batand din pinten;
El tuşeşte, îşi încheie haina plina de şireturi:
– Sa iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alaturi.