Mi-ai daruit, frumoasa doamna, o calimara de argint
Cu doua guri întunecate, ca doua porţi de labirint,
Prin care gandurile mele s-or afunda neştiutoare
Şi-adesea n-or gasi ieşire din bezna umeda, la soare.
Cu doua guri ca de fantana, din care ultimul meu vis,
Scafandru mic, privind cu spaima spre fundul negrului abis,
Va încerca, zadarnic poate, s-adune înşirata-n salbe
Recolta de margaritare a viitoarelor nopţi albe.
În calimara asta noua roiesc ca fluturii imagini
Ce vor cadea candva, inerte, pe campul alb al unei pagini,
Închipuiri neplasmuite şi ganduri negandite înca
Pe care stropul de cerneala le-nchide-n noaptea lui adanca,
Cuvinte şterse peste-o clipa, fantome de idei defuncte,
O ploaie miniaturala de-accente, virgule şi puncte –
Şi-acele negre arabescuri pe care-o vaga fantezie
Sau numai mana mea distrata le zugraveşte pe hartie.
În ea, tacute şi smerite stau viitoarele regrete,
Alaturi de bilanţul zilei şi de adresa unei fete;
Scrisoarea de condoleanţe pe care, poate, o voi scrie
Unui amic în doliu dupa vreo ruda care-i înca vie;
O epigrama inedita; figura unui tip ridicol,
Pe care nu-l cunoaştem înca; un titlu mare de articol,
Asupra unei chestii care va fi de actualitate,
Cu siguranţa, peste-o luna sau peste-un an şi jumatate, –
Şi toate cifrele arabe stau, de la 1 pan’ la 9,
Amestecate şi stupide, în calimara asta noua…
În cupa ei de întuneric dorm viitorul şi prezentul,
Cuvintele prin care, poate, îmi voi începe testamentul;
O poliţa abia schiţata, un madrigal, o amintire
A unei clipe viitoare, – sau o poema de iubire
Pe care voi citi-o, poate, atras de noaptea lor bizara
În ochii tai cei mari şi negri ca doua guri de calimara….