Am ascultat din umbra cantarea lor înalta.
Buchetele de trestii dormeau cu foşnet lin.
Era o luna plina în fiecare balta,
Şi-n fiecare unda o piatra de rubin.
Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapa
Cand i-a-nchegat în tremur lumina unui val,
Pareau luceferi galbeni, cazuţi adanc în apa
Sa-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal.
Ostroave mari de umbra închipuiau corabii,
Iar papura, mişcata în treacat de zefiri,
Nalţa manunchi în aer tremuratoare sabii,
Prin panza de lumina a undelor subţiri.
Şi broaştele semeţe cantau cu glasuri multe
Pe cand, din înalţime, privindu-şi faţa-n lac,
Un nour singuratic statea uimit s-asculte
Cum bat ca toaca toate şi-o clipa toate tac.
Se ridicau departe prelungi batai din palme
Şi note-adanci de flaut ieşeau de jos, din stuh.
Parea ca lapideaza tacerea nopţii calme
O grindina de note zvarlite în vazduh.
Şi cum deasupra apei s-amestecau întruna
Umpland singuratatea de freamat viu, parea
Ca toate laolalta apostrofeaza luna.
Ca fiecare broasca se cearta cu o stea.
Erau ocari în larma lunaticei orchestre
Şi ruga arzatoare în tainicul ei zvon.
Spuneau Nemarginirii durerile terestre
Cu imnul lor zadarnic, solemn şi monoton…
Cum le-ascultam din umbra acvatica fanfara,
Sub cerul vast al nopţii cu ele-am retrait
O noapte luminoasa din era terţiara.
Nefericit şi singur ca primul troglodit.