Şede baba pe calcaie
În tufarul cel uscat,
Şi tot cata ne-ncetat
Cand la luna cea balaie,
Cand la focul cel din sat.
Şi tot toarce cloanţa, toarce,
Din masele clanţanind
Şi din degete plesnind.
Fusu-i repede se-ntoarce,
Iute-n aer sfaraind.
„Fugi, Urate! baba zice,
Peste codrul cel frunzos,
În pustiu întunecos!
Fugi, s-alerge-acum aice
Dragul mandrei, Fat-Frumos.
De-a veni el dupa mine
Sa-l iubesc eu, numai eu,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Sa-i se-ntoarca tot în bine,
Cum se-ntoarce fusul meu!
Iar de n-a vrea ca sa vie,
Dare-ar Duhul necurat
Sa fie-n veci fermecat
Şi de-a Iadului urgie
Vecinic sa fie-alungat!
În cap ochii sa-i se-ntoarca
Şi sa-i fie graiul prins,
Iar Satan, c-un fier aprins,
Din piept inima sa-i stoarca
Şi s-o arda-n foc nestins!
Fiara-Verde sa-l goneasca
Cat va fi camp de gonit
Şi lumina de zarit.
Noaptea înca sa-l munceasca
Sange-Roş şi Hraconit!”
Toarce baba, mai turbata!
Fusu-i zboara nevazut,
Caci o stea lunga-a cazut,
Pe luna s-a pus o pata
Şi-n sat focul a scazut:
„Draga puiule, baiete,
Trage-ţi mana din cel joc
Ce se-ntoarce langa foc,
Ş-ochii de la cele fete,
Cu ochi mari, far de noroc.
Vin la mine, voinicele,
Ca eu noaptea ţi-oi canta,
Ca pe-o floare te-oi cata,
De deochi, de soarte rele,
Şi de şerpi te-oi descanta.
Vai! din ziua cea de vara
Cand, prin lunca ratacit,
Cantai Doina de iubit,
Cu-a mea inima amara
Sufletu-mi s-a învrajbit!
Ada-mi faţa ta voioasa
Ş-ai tai ochi de dezmierdat,
Ca ma jur în ceas curat
Sa-ţi torc haine de matasa,
Haine mandre de-mparat.
Varcolacul se laţeşte
Sus, pe luna, ca un nor,
Vin ca pasarea-ntr-un zbor
Pan ce viaţa-mi se sfarşeşte
Ca şi lana din fuior.”
Baba Cloanţa geme, plange,
Caci fuiorul s-a sfarşit,
Iar voinicul n-a venit!
Mainile cumplit îşi frange,
Crunt strigand spre rasarit:
„Sai din hau far de lumina
Tu, al cerului duşman!
Tu, ce-n veacuri schimbi un an
Pentr-un suflet ce suspina,
Duhul raului, Satan!
Tu, ce stingi cu-a ta aripa
Candela de pe mormant,
Unde zac moaşte de sfant,
Cand înconjuri într-o clipa
De trei ori acest pamant!
Vin ca-n ceasul de urgie
Cand zbori noaptea blestemand,
Ca sa-mi faci tu pe-al meu gand
Ca de-acum pe vecinicie
Tie sufletul îmi vand!”
Abia zice, şi deodata
Valea, muntele vuiesc,
În nori corbii croncaiesc,
Şi pe-o creanga ridicata
Doi ochi duşmani stralucesc!
„Eu pe mandru-ţi 1-oi aduce
(Zbiara-un glas ce da fiori),
Printre şerpi şi printre flori,
La cea balta de ma-i duce
Şi-mprejuru-i de trei ori!”
Baba Cloanţa se porneşte
Fara grija de pacat,
Cu Satan încalecat,
Ce din dinţi grozav scraşneşte
Şi tot blestema turbat.
Salta baba, fuge, zboara
Cu sufletul dupa dor,
Ca o buhna la izvor,
Şi-n urma-i se desfaşoara
Toata lana din fuior.
Fuge baba despletita,
Ca vartejul fioros,
Sus, pe malul lunecos,
Şi-n tacerea adancita
Satan urla furios.
Mii de duhuri ies la luna,
Printre papura zburand,
Şi urmeaza şuierind,
Baba Cloanţa cea nebuna
Care-alearga descantand.
Codrul suna, clocoteşte
De-un lung hohot pan în fund.
Valea, dealul îi raspund
Prin alt hohot ce-ngrozeşte,
Dar pe dansa n-o patrund!
Ea n-aude, nici nu vede,
Ci tot fuge ne-ncetat,
Ca un duh înspaimantat,
Caci Satana o repede
Catre ţelul departat.
Zece pasuri înca grele…
Mandrul ca şi-a dezmierda,
Ca pe-o floare l-a cata,
De deochi, de soarte rele
Şi de şerpi l-a descanta.
Doi paşi înca… Vai! în lunc
Ţipa cocoşul trezit;
Iar Satan afurisit
Cu-a sa jertfa se arunca
În baltoiul mucezit!
Zbucnind apa-n nalte valuri,
Mult în urma clocoti,
În mari cercuri se-nvarti,
Şi de trestii, şi de maluri
Mult cu vuiet se izbi.
Iara-n urma liniştita
Dulce unda-şi alina,
Şi în taina legana
Faţa lunii înalbita
Ce cu ziua se-ngana…
Cand pe malu-i trece noaptea
Calatorul şuierand
Printre papuri cand şi cand
El aude triste şoapte
Ş-un glas jalnic suspinand:
„Vin la mine, voinicele,
Ca eu noaptea ţi-oi canta,
Ca pe-o floare te-oi cata,
De deochi, de soarte rele
Şi de şerpi te-oi descanta!”