Ranit cu coarnele de-o fiara oarecare,
Se maniase leul ne-nchipuit de tare –
Şi pentru-a nu mai fi supus
Atator suferinţe starnite de-un supus,
A hotarat sa scoata din locurile sale
Pe toate-acele animale
Ce coarne-aveau în frunte.
Fiindca nimeni nu putea pe dansul sa-l înfrunte,
Capre, berbeci şi tauri plecara-n alta parte.
La fel facura-ndata şi ciutele şi cerbii.
Un iepure vazandu-şi, pe cuvertura ierbii,
Umbra urechilor, se-nspaimanta de moarte.
El se temea ca nu cumva
Un nu ştiu ce inspector drept coarne sa le ia.
– Vecine greier, zise, adio! plec de-aici,
Caci chiar de le-aş avea mai mici
Decat le are struţul, mi-ar fi la fel de teama.
– Cum coarne? el întreaba. Ma crezi naiv, se cheama,
Cum o sa spun aşa ceva?
Se vede doar ca sunt urechi sadea.
– Se va susţine, totuşi – spuse iar animalul temator –
Ca-s coarne-adevarate, şi înca de licorn.
Şi-oricat la interogator,
Oricat neadevarul cerca-voi sa-l rastorn,
Nu-ncape nici o îndoiala
Ca spusa mea va trece drept sminteala.