Stejarul, într-o vreme, îi spuse trestiei aşa:
– Poţi sa te plangi de soarta ta.
O pasare micuţa îţi este o povara
Şi chiar uşorul vant
Ce faţa apei mişca, din simpla întamplare,
Te-apleaca la pamant
Şi te doboara –
În timp ce fruntea mea de Caucaz semeţ
Nu numai ca opreşte chiar razele de soare,
Ci-nfrunta şi furtuna, îndrazneţ.
Ce pentru tine este crivaţ, zefir e pentru mine
Şi de te-ai fi nascut încaltea
Sub ramurile mele-nalte,
Ferita de furtuni te-aş ţine.
Dar tu te naşti, vezi bine,
În umede ţinuturi de vant cutreierate.
Natura ţi-e ingrata, cum nici nu se mai poate.
Şi trestia îi spuse-ndata:
– De o atare mila ma simt profund mişcata.
Dar sa lasam aceasta, caci dupa cat îmi pare,
Îi e Inalţimii Voastre cu mult mai de temut
Decat e pentru mine, cand bate vantul tare:
M-apleaca, nu ma frange puternica-i suflare.
În ce priveşte însa tot ce aţi susţinut –
Ca rezistaţi din temelii
Oricarei vijelii,
Sa aşteptam sfarşitul dar. Abia rostise-acest cuvant,
Ca dinspre nord s-a napustit cel mai teribil vant.
Rezista la-nceput stejarul şi trestia se înmladie.
Dar vantul creşte, creşte, şi celui care pana-n cer
Îşi înalţase capul, deodata forţele îi pier…
Izbit şi smuls din radacina, s-a prabuşit pentru vecie.