Stejarul si trestia -

Stejarul, într-o vreme, îi spuse trestiei aşa:

– Poţi sa te plangi de soarta ta.

O pasare micuţa îţi este o povara

Şi chiar uşorul vant

Ce faţa apei mişca, din simpla întamplare,

Te-apleaca la pamant

Şi te doboara –

În timp ce fruntea mea de Caucaz semeţ

Nu numai ca opreşte chiar razele de soare,

Ci-nfrunta şi furtuna, îndrazneţ.

Ce pentru tine este crivaţ, zefir e pentru mine

Şi de te-ai fi nascut încaltea

Sub ramurile mele-nalte,

Ferita de furtuni te-aş ţine.

Dar tu te naşti, vezi bine,

În umede ţinuturi de vant cutreierate.

Natura ţi-e ingrata, cum nici nu se mai poate.

Şi trestia îi spuse-ndata:

– De o atare mila ma simt profund mişcata.

Dar sa lasam aceasta, caci dupa cat îmi pare,

Îi e Inalţimii Voastre cu mult mai de temut

Decat e pentru mine, cand bate vantul tare:

M-apleaca, nu ma frange puternica-i suflare.

În ce priveşte însa tot ce aţi susţinut –

Ca rezistaţi din temelii

Oricarei vijelii,

Sa aşteptam sfarşitul dar. Abia rostise-acest cuvant,

Ca dinspre nord s-a napustit cel mai teribil vant.

Rezista la-nceput stejarul şi trestia se înmladie.

Dar vantul creşte, creşte, şi celui care pana-n cer

Îşi înalţase capul, deodata forţele îi pier…

Izbit şi smuls din radacina, s-a prabuşit pentru vecie.