Şoarecele de oraş,
Într-o zi a invitat,
Cam pompos şi cam trufaş,
Pe un şoarece de sat.
Pregatise-n mare zor
Un dejun din pitulici.
Iata-i pe-un turcesc covor,
Ospatand ca doi amici.
Ce festin! Ce minunat!
Dar cand masa era-n toi,
Cineva le-a tulburat
Liniştea la amandoi.
Auzind la uşa paşi,
O zbughi, înfricoşat,
Şoarecele de oraş;
Dupa el – şi cel din sat.
Zgomotu-ncetand, revin
Şoarecii tot unde-au fost.
Zise gazda: – Un festin
Cu friptura are rost!
– Gata! rusticul grai.
Astfel de ospaţ mareţ,
Cand la mine vei veni,
Ai sa vezi ca n-are preţ:
Cand mananc – nici chiu, nici vai!,
Singur eu îmi sunt stapan.
Ce placere poţi sa ai,
Stand mereu cu frica-n san!