Porumbelul şi furnica
de Jean de la Fontaine
Pe cat îţi sta-n putinţa, fii bun cu orişicine:
Adesea ai nevoie chiar de mai mici ca tine,
Cum am s-arat prin doua exemple, de îndata, –
Atata e în pilde povaţa de bogata.
De mult mai mici fiinţe e vorba de-astadata.
Din limpezimea unui rau, sorbea un porumbel, odata,
Cand o furnica a cazut în mijlocul acelei ape.
Vazandu-se, ca-ntr-un ocean, sarmana gaza-ameninţata,
Se straduia, din rasputeri, dar în zadar, spre mal sa scape.
Zarind-o, porumbelul de mila-a fost cuprins
Şi-un fir de iarba – punte – pe apa i-a întins.
În felu-acesta ajutata,
Ajunse iar pe mal, salvata.
Acolo, sus, un oarecare
Desculţ – fiind caldura mare –
Avand un arc la el,
Se pregatea sa traga în bietul porumbel,
Pe care-l şi vedea
În oala cum fierbea.
Dar chiar atunci furnica îl pişca de picior
Şi omul se apleaca, iar pasarea, de zor,
O şi porneşte-n zbor,
Zburand cu ea-mpreuna
Şi supa buna.