Un om, pagan din vremurile vechi,
Ţine-n camin un zeu de lemn, din cei
Ce sunt mai surzi ca surzii, chiar daca au urechi.
Îi aducea, ca jertfa, mereu boi rotofei,
Încununaţi cu falnice cununi,
Şi aştepta, la randul sau, minuni.
Dar în zadar, caci idolul de lemn
Nici nu se sinchisea sa-i dea un semn
– Comoara, moştenire, noroc sau alt hatar –
Fiind mai îndaratnic decat e un catar.
Ba, cand cadeau, adesea, prin ţarini ploi cu grindini,
Îi prapadeau recolta tot lui, mai pretutindeni.
Ci el, uitand paţaniile,
Nu contenea cu daniile.
Dar maniat, odata, cumplit, ca un balaur,
Îl face bucaţele cu un par,
Gasindu-i burdihanul ticsit cu bani de aur…
– Cat te-am cinstit cu jertfe pe altar,
Un craiţar nu mi-ai adus, macar.
Deci, nu mai ai ce cauta, preasfinte,
În casa mea, de astazi înainte!
Un necioplit salbatic şi fara pic de minte
Sau tu, un zeu semeţ, mi-i tot atata:
Din voi nu scoate omul ceva decat cu bata!