Monarhul dobitoacelor, naprasnic,
Voia sa dea, de ziua lui, un praznic
Şi chibzui sa faca o mare vanatoare,
De urşi, de cerbi, de lupi, de caprioare
Şi de mistreţi,
Ca el nu-şi pierde vremea cu vrabii sau sticleţi.
Şi, ca sa scoata grabnic vanatul din unghere,
L-a pus pe Magarila într-un tufiş, sa zbiere.
Iar cand porni sa raga din rasputeri Magarul,
Dezlanţuit deodata, ca viforul în toi,
Ai fi jurat ca suna din surle tot Tartarul,
Ca-n ziua Judecaţii de apoi.
De ragete-ngrozindu-se de-a binele,
Pornind înnebunite spre zavoi,
Cadeau în gheara Leului jivinele.
– Vezi ce facui, îi zise, prin ragetele mele?
– Da, îi raspunse Leul, cumplit ai mai ragit,
Ca eu
– Cat sunt de Leu –
M-aş fi-ngrozit,
De nu aveam – ca toate jivinele – habar
Ca eşti, aşa cum eşti, doar un magar…
De-ar fi-ndraznit, se supara Magarul
De spuse şi de ton;
Dar, chibzuit, şi-a îndurat amarul,
Ca nu-i, de felul lui, un fanfaron.